Ottilia Ardeleanu

toamnele la țară aveau bunici facem din struguri o licoare nu așa dulce gust de singurătate spălăm butoaie ardei iuți pe la șoproane moara din vale face făină spirite vechi trec ce

când nu e vorba despre tine de stoarcerea cuvintelor sub teascul toamnei versatile până când pelin iese din acestea când ți se întoarce lumea pe dos haină ruptă în coate cu buzunarele

ce duce amfora în trupul ei decât bogăție o femeie dăruiește din preaplinul existenței câte drumuri n-o fi urmat și câte nu s-au negociat peste capul ei acoperit de marama prejudecăților poartă

doar păsările mi-au mai rămas din tabloul acesta faleza s-a cufundat în apus iar apusul în mare rama prinde rugina unui remorcher întâmplat să conducă soarele pe ultimul drum al

trag toamna ca pe un ciorap fin pe dreptul pe stângul peste partea dragă ție o rutină de-acum fiecare picior în aer altfel de trăire e drept senzația de aproape n-o mai simt de

spre tine drumul este înghițit de munți sufletul mi se face floare de colț covârșitor albastru așezat ca o căciulă de lână brațul tău îmi atinge brațul șoc suficient ca să mă îmbujorez doar

nu doar de la bukowski afli despre existența admisibilă alături de un motan mai degrabă despre lucruri mici mici acelea care se unesc totdeauna să dea oarece valoare fiecărei zile despre cum

se dau ceasurile înapoi avem mai multă vreme de îmbrățișări de cuvinte nespuse când mi-e dor fac urât șterg praful dintre noi și aspir câte conotații se bagă în seamă parcă mai ieri

matinalele mele gânduri cu fir de borangic albastru câmp de toamnă răsucită pe spic zăriră-n fereastră dintr-un nimic un colos de nor înfiorător octombrie se-apropie ce inamic cu vântul

Cândva, lumea făcea casă împreună. Din pământ, din iarbă verde. Mă duc azi la poștă să trimit pe tibia-n jos unui prieten care m-a ajutat la coperta cărții. -Bună ziua. Aș dori să trimit un plic

se revoltă sângele în bobocii de trandafiri dau în clocot iubirile unei toamne pe la porți vântul clatină lujere de plăcere boarea crește înăuntru satisfăcute chimic celulele în bucurie

sfioasă mi s-a spus sfioasă am intrat oamenii nici măcar nu au întors capetele se uitau după sfinți și lăcrimau lumină lucarnele am pășit împovărată de nemulțumirea lor în fiecare sălășluia ceva

și-a zis ridică-te mă aflam într-un alb impecabil și-a venit ea să mă scrie observație cu observație de când mă aflam aici să fie ani buni sanatoriul de cuvinte avea un cult pentru igiena

fecund cerul se ațâță la orizont zăpada se rușinează prin miriște tremurul frunzelor chircite e semn de viață ciorchinele stă ca un rozariu pe mâna timpului rugându-se lumii din

lumina s-a dedat strugurelui feciorelnică și degrabă iubitoare de dulce a stăruit bobului până l-a făcut sânge hristic e fierbere printre oameni dragoste tămâioasă gradele curg în pahare de

mi-am scos gândurile la plimbare animale de companie mor și se nasc de nenumărate ori într-o viață fără ele n-aș fi om le hrănesc bio cu poezie uscat sau umed au meniu zilnic îmbogățit cu

furtunile se potolesc niște eșarfe înlănțuite nu-mi găsesc penelul câteva cuvinte se colorează ușor se ivește inima de soare se suprapun grijile coli de hârtie un tom deja peste mine