Ottilia Ardeleanu

mi-am scos gândurile la plimbare animale de companie mor și se nasc de nenumărate ori într-o viață fără ele n-aș fi om le hrănesc bio cu poezie uscat sau umed au meniu zilnic îmbogățit cu

furtunile se potolesc niște eșarfe înlănțuite nu-mi găsesc penelul câteva cuvinte se colorează ușor se ivește inima de soare se suprapun grijile coli de hârtie un tom deja peste mine

Artistul plastic și profesorul de desen timișorean Traian Abruda încearcă în volumul recent apărut la editura Brumar să aplice cumva teoria evoluționismului și în poezie. Această specie, poezia, este

Doamne am auzit că ești liber arbitru ne lași în voie nimic nu ne impui dar degeaba Doamne nu știm ce să facem cu libertatea o dăm de gard o siluim îi punem cuvinte murdare în

de-acum nu mai scriu niciun cuvânt pe frunze-n vânt voi folosi numai icoane de emoție și bine-nțeles de proporție plăcut nașpa inimioară sălcioară pupic de mare cu solzul tare o mică ocheadă

de ce se face crucea din piatră e simplu ea este suma pietrelor primite de-a lungul vieții unele răni niciodată nu se închid acolo încă mai încap bârfele lumii de câte ori văd o cruce fac

Lu este zaharoasă great again de femeie care-și încearcă măiestria fie și-ntr-un bloc de gheață cam diminutivă vizavi de el cu mult cerebel covăsit iubirea n-are corespondent în altă

îmbrăcată cum o știi cu podoabe ruginii și cu poalele bogate pe la porți de oameni bate dar pe nicio bătătură frunzele nu se făcură iele bune de horit soarele le-a dezmințit pune vântul

e-o floare-flutur vecină c-un brustur în septembrie printre sălbatice lujere uscate vântul e-un dor trimis de departe usucă tot unele șoapte agate se fac prinse-n inele pe ape rebele lebede

diminețile de toamnă reci articole de scris totdeauna mă îndeamnă spre un orizont permis frunzele tind să se-aștearnă pe armonici de hârtii poezia să mă cearnă în refrene colilii se

chinezărie- la autoservire pilaf de orez

cos nasturele negru al vieții pe piept în linie cu inima o înțepătură scurtă și picătura mică roșie rotundă lasă un semn profund pe rochia proaspăt îmbrăcată un mac pare să crească pe

greutate: să ai liniștea însinguratului.

șuie duduie când i se pune pata deocheata se întoarce cu spatele nu că n-ar fi frumoasă și așa dar aș vrea să-mi fie confidentă să-mi spună tăcând ce-are în gând știu că până la urmă e

sunt ca să completez o nefericire privesc de la etaj cum se zbate viața în ritmul schimbării unei roți calibrarea e uzuală fâșâi câteva sentimente în ritm de rock nu știu de ce mă gândesc la