de-acum îmi cresc nopțile
se aspresc proporțiile între rău și bine
tot mai puține zile senine combatante de
impresii depresii imersii vor zidi
peste mine palate din vise curate
închise în turn
Artistul plastic și profesorul de desen timișorean Traian Abruda încearcă în volumul recent apărut la editura Brumar să aplice cumva teoria evoluționismului și în poezie. Această specie, poezia, este
Doamne
am auzit că ești liber arbitru
ne lași în voie
nimic nu ne impui
dar degeaba
Doamne
nu știm ce să facem
cu libertatea
o dăm de gard
o siluim
îi punem cuvinte murdare în
de-acum nu mai scriu niciun cuvânt pe frunze-n vânt
voi folosi numai icoane de emoție și bine-nțeles de proporție
plăcut nașpa inimioară sălcioară pupic de mare cu solzul tare o mică ocheadă
de ce se face crucea din piatră
e simplu
ea este suma pietrelor primite
de-a lungul vieții
unele răni niciodată nu se închid
acolo încă mai încap bârfele lumii
de câte ori văd o cruce
fac
și Dumnezeu a intrat sărac în inima mea
doar cu Crucea Lui la gât
cu o amărâtă de tristețe trenând lumea
desculț pe pavelele montate de antimeseriași
să ne împiedicăm în ele în loc de
Lu este zaharoasă
great again de femeie
care-și încearcă măiestria
fie și-ntr-un bloc de gheață
cam diminutivă vizavi de el
cu mult cerebel covăsit
iubirea n-are corespondent
în altă
îmbrăcată cum o știi
cu podoabe ruginii
și cu poalele bogate
pe la porți de oameni bate
dar pe nicio bătătură
frunzele nu se făcură
iele bune de horit
soarele le-a dezmințit
pune vântul
e-o floare-flutur vecină
c-un brustur în septembrie
printre sălbatice lujere uscate
vântul e-un dor trimis de departe
usucă tot unele șoapte agate se fac
prinse-n inele pe ape rebele lebede
diminețile de toamnă
reci articole de scris
totdeauna mă îndeamnă
spre un orizont permis
frunzele tind să se-aștearnă
pe armonici de hârtii
poezia să mă cearnă
în refrene colilii
se
mă însorește de la orele dimineții
mă sălbăticește de atâta pace
cât nu a cunoscut întreaga istorie
țipătul ăsta de bucurie al păsărilor sfredelește seninul
absolut peste sufletul meu lungit
Pe aici nu se mai citesc creații. Se citesc opinii de panglicar. Sau cum s-or numi. Eu căutam pe aici altceva decât în cotidian. Intru și văd, intru și mă crispez. Nu, aici s-a creat o nouă boală.
refuz să cred că frunza mitică
acoperă frunți
sub același fruct ispititor
eva continuă ademenirile
adam un fraier
cum altfel să nu cădem cu fiecare zi
în păcat
mă mai mir de ce marea se
cos nasturele negru al vieții
pe piept în linie cu inima
o înțepătură scurtă și picătura
mică roșie rotundă lasă un semn
profund pe rochia proaspăt îmbrăcată
un mac pare să crească pe
șuie duduie
când i se pune pata
deocheata se întoarce cu spatele
nu că n-ar fi frumoasă și așa
dar aș vrea să-mi fie confidentă
să-mi spună tăcând
ce-are în gând
știu că până la urmă
e
sunt ca să completez o nefericire
privesc de la etaj cum se zbate viața
în ritmul schimbării unei roți
calibrarea e uzuală
fâșâi câteva sentimente în ritm de rock
nu știu de ce mă gândesc la
stăteam lipiți pe marginea râului
coaste în coaste ne îmblânzeam ochii
lung și răvășitor electrizați și răpuși
de același duh al iubirii
apa susura pe la glezne trecea peste
oasele picioarelor
Nu suntem aici pentru a comenta, nici pentru a fi comentați, suntem pentru a fi cu un pas înainte de noi.
Apolinică, mă îmbăt cu Eschil și Sofocle. Poezia mea este vitală. Aș muri fără ea. Devin
soarele ajunse pe câmp gâfâind
în căutarea apei să-i mai treacă fierbințeala însă
când văzu fecioara după care tânjea de vreo trei anotimpuri
se făcu el însuși floare
își revărsă dragostea
OA