Ottilia Ardeleanu

chinezărie- la autoservire pilaf de orez

cos nasturele negru al vieții pe piept în linie cu inima o înțepătură scurtă și picătura mică roșie rotundă lasă un semn profund pe rochia proaspăt îmbrăcată un mac pare să crească pe

greutate: să ai liniștea însinguratului.

șuie duduie când i se pune pata deocheata se întoarce cu spatele nu că n-ar fi frumoasă și așa dar aș vrea să-mi fie confidentă să-mi spună tăcând ce-are în gând știu că până la urmă e

sunt ca să completez o nefericire privesc de la etaj cum se zbate viața în ritmul schimbării unei roți calibrarea e uzuală fâșâi câteva sentimente în ritm de rock nu știu de ce mă gândesc la

Dacă e joi, aproape dusă e săptămâna, cu furtună și ploi, și-aproape că trece luna.

Nu suntem aici pentru a comenta, nici pentru a fi comentați, suntem pentru a fi cu un pas înainte de noi. Apolinică, mă îmbăt cu Eschil și Sofocle. Poezia mea este vitală. Aș muri fără ea. Devin

soarele ajunse pe câmp gâfâind în căutarea apei să-i mai treacă fierbințeala însă când văzu fecioara după care tânjea de vreo trei anotimpuri se făcu el însuși floare își revărsă dragostea

Dansul este emanciparea mișcării!

surprinzător cum el apare apare și ea niciun atelier nu desparte nepoezie de poezie totul curge chiar și regretele observațiile sfaturile au licăriri blagiene simt un fâșâit în pagină nu cred

nu-mi pot imagina decât călătoria cu tramvaiul teama de scaunele goale și vatmanul preocupat să răspundă cuiva pe fb anomalia prezentului reflectat în singurătate cea mai gravă boală neglijată

amurg expus într-o galerie în tăcerile lui nevoite să-mi iasă în cale să coboare pânzele ochilor până la nivelul înțelegerii din joaca de-a fructele de mare jar tânăr în pipe-inimi iubirea o

îți vorbesc prin inimă ea nu trădează deși aparatele spun altceva eu nu cu știința doar cu simțirea desenez grafice singurele amplitudini sunt când îmi ții mâna la căldura ființei

din universul gândurilor mele nu ai cum să pleci absurdul expansional peste vrute și nevrute niciodată nu a fost mai colorat de puterea voinței ca în seara în care ai apăsat butonul roșu visarea

Faptul că înţelegem diferit anumite lucruri nu ne face inamici.

aerul îmi lipsește aerul tău deschid fereastra și ascult limba câinilor într-o lume câinească în care fiecare clipă te mușcă până te doare dă sângele încetezi să mai fii adică faci risipă de

dimineața e franjuri soarele uleios îmi stă pe umărul drept toate umbrele s-au adunat ca de o-nmormântare cu batic roz noaptea încă se furișează pe străzi o cenușăreasă frumoasă mă gândesc la

nu pot crea sentimente pot să ating iubirea e acel umăr la umăr când mergi la distanță înainte drumul doare se iscă ploaia tu deschizi umbrela eu mă las tropăită de stropi o curățare