Ottilia Ardeleanu

aerul îmi lipsește aerul tău deschid fereastra și ascult limba câinilor într-o lume câinească în care fiecare clipă te mușcă până te doare dă sângele încetezi să mai fii adică faci risipă de

dimineața e franjuri soarele uleios îmi stă pe umărul drept toate umbrele s-au adunat ca de o-nmormântare cu batic roz noaptea încă se furișează pe străzi o cenușăreasă frumoasă mă gândesc la

nu pot crea sentimente pot să ating iubirea e acel umăr la umăr când mergi la distanță înainte drumul doare se iscă ploaia tu deschizi umbrela eu mă las tropăită de stropi o curățare

iubesc oamenii fără să îi sufoc le fac daruri de dor le trimit mesaje anume ori sun tehnologia e bună și nu prea când eram la timișoara în studenție scrisorile ajungeau prin poștă nu ca

Recentul volum de poezii, Artemis, al lui Gabriel Nicolae Mihăilă, este o dedicație insolită prin felul în care sinele poetic se asamblează, părintește, în iubirea pe care o poartă fetiței sale cu

trecui eu podul midia-năvodari ce verde apa și ecluza ce însorită pâlcuri de vile cu maci la colț sălcii fără plâns melcărie infernale du-te - vino pe roți pălăria mea zbură peste

când inima îmi bate bidi bom bom bodi bim bim într-o viteză de 4x4 prin lanul cu maci nu mă poate îngrijora seamănă cu o ploaie de vară pe acoperiș într-o muzicalitate verdi aerul mitral

nu scap de senzația de dizolvare mă tem de ploaie ca un cub de zahăr aruncat în cafea dimineața când luna încă nu face ochi și zgomotul streșinilor lovite monoton pare cel al linguriței

dacă aș scrie de zdă și ulă aș fi cea mai bifată în toate locurile știu și eu să vorbesc urât fii pe pace nu asta e menirea mea am stat ore în șir pe dicționar ca pe cel mai vast continent am

răsăritul mă plesnește peste obraz aerosolii se înșurubează în nări îi simt metalici reci deciși să intre în plămâni cu viteză un telefon țipă prin pereți mereu vecinul de la etajul

supraveghea-m-ai zi și noapte din geam din prispă din șopron înregistra-mi-ai mii de șoapte dar de trăiri s-avem pardon nici chiar să vezi ce șotii fac nici când de vise mă dezbrac și nu-mi

două mii douăzeci și trei de gânduri să te răsfețe pe mii de fețe de lumină și boare dinspre mare un pescăruș din raze de soare decupează în aer o urare cu o inimă mare pe-o bucată de

dincolo de absurditatea luptelor interioare cu singurătatea nu faci pact intră fără să te salute ocupă camera de la stradă se dezbracă ușor cu luminile aprinse fără perdea se plimbă în timp

sunt singură o cameră de supraveghere nu mi-ar strica soluția perfectă ca și când ai fi cu ochii pe mine aș putea să mă duc în lume oricând fără grijă capabilitățile tale de vizualizare întrec

despre ea știe marea despre atingere două umbrele de stuf aplecate spre înăuntru o barcă în larg cu oameni mirați bănuți aurii parcă aruncați spre noroc de unicul soare rotit de un

mă dor oasele cuvintelor căluții de mare sunt astăzi iele în sânul mării se tulbură alge și crabi doar stabilipozii rămân reci turme odihnindu-se după călătorii marinărești povestește-mi

Marea, în prima zi de mai, Făptură liniștită! Nici pescărușii în alai Nu i-au fost, azi, ursită. Nici vântul n-a pus amanet. Soarele a aruncat, Ca-ntr-o fântână parapet, Bănuții săi,

* vaccin antisingurătate administrare zilnică excluse reacțiile adverse cu o singură excepție a nu se ține la rece * femeia cu picioare lungi o ciconia cu mersul demn prin

femeia țară cum îți place să o părăsești să nu te mai uiți înapoi cât ai cheltuit cu ea să fie elegantă pe tocuri de zece suplă și primitoare caldă molatecă ai colindat-o în lung și în

pe atunci nu înţelegeam de ce spre heleşteu era cale de-o viaţă nici că se putea mai mândru tata avea patru-cinci undiţe şi o traistă numai bună de vreo câteva kile de roşioară eu

La început a fost un nor gros, cocoșat și urâcios care nu știa altceva decât să se legene într-un hamac de vânt. N-a spus când și cine l-a născut, dar se pare că a fost abandonat. Se hrănea cu

războinic peste oraș avioane presară nori prietenele mele păsări țâșnesc torpile copacii par speriați dau din brațe haotic furtuna începe din mine vuiesc zările sufletul explodează în fulgere și