aerul îmi lipsește
aerul tău
deschid fereastra și ascult limba câinilor
într-o lume câinească
în care fiecare clipă te mușcă
până te doare dă sângele
încetezi să mai fii
adică faci risipă de
dimineața e franjuri
soarele uleios îmi stă pe umărul drept
toate umbrele s-au adunat ca de o-nmormântare
cu batic roz noaptea încă se furișează pe străzi
o cenușăreasă frumoasă
mă gândesc la
nu pot crea sentimente
pot să ating
iubirea e acel umăr la umăr
când mergi la distanță înainte
drumul doare
se iscă ploaia
tu deschizi umbrela
eu mă las tropăită de stropi
o curățare
iubesc oamenii
fără să îi sufoc
le fac daruri de dor
le trimit mesaje anume
ori sun
tehnologia e bună și nu prea
când eram la timișoara în studenție
scrisorile ajungeau prin poștă
nu ca
Recentul volum de poezii, Artemis, al lui Gabriel Nicolae Mihăilă, este o dedicație insolită prin felul în care sinele poetic se asamblează, părintește, în iubirea pe care o poartă fetiței sale cu
trecui eu podul midia-năvodari
ce verde apa și ecluza ce însorită
pâlcuri de vile cu maci la colț
sălcii fără plâns
melcărie
infernale du-te - vino pe roți
pălăria mea zbură peste
când inima îmi bate bidi bom bom
bodi bim bim
într-o viteză de 4x4
prin lanul cu maci
nu mă poate îngrijora
seamănă cu o ploaie de vară pe acoperiș
într-o muzicalitate verdi
aerul mitral
să dai pensulei gingășia unei femei
să o îmbraci în voaluri de culori
atâtea tablori să se nască din umblet
din alergări și jocuri de iubire
o fata morgana peste pânzele mării
este
nu scap de senzația de dizolvare
mă tem de ploaie
ca un cub de zahăr aruncat în cafea
dimineața când luna încă nu face ochi
și zgomotul streșinilor lovite monoton
pare cel al linguriței
dacă aș scrie de zdă și ulă
aș fi cea mai bifată în toate locurile
știu și eu să vorbesc urât fii pe pace
nu asta e menirea mea am stat ore în șir
pe dicționar ca pe cel mai vast continent
am
răsăritul mă plesnește peste obraz
aerosolii se înșurubează în nări
îi simt metalici reci deciși
să intre în plămâni cu viteză
un telefon țipă prin pereți
mereu vecinul de la etajul
supraveghea-m-ai zi și noapte
din geam din prispă din șopron
înregistra-mi-ai mii de șoapte
dar de trăiri s-avem pardon
nici chiar să vezi ce șotii fac
nici când de vise mă dezbrac
și nu-mi
două mii douăzeci și trei de gânduri
să te răsfețe pe mii de fețe
de lumină și boare dinspre mare
un pescăruș din raze de soare
decupează în aer o urare
cu o inimă mare
pe-o bucată de
dincolo de absurditatea luptelor interioare
cu singurătatea nu faci pact
intră fără să te salute
ocupă camera de la stradă
se dezbracă ușor cu luminile aprinse
fără perdea
se plimbă în timp
parcă mi-ai scoate dorul din piept cu tâlvul
fiecare înghițitură are ceva demisec
aroma unui sărut cu limba
e o fântână înăuntrul meu
iar tu ciutură
scoți cel mai limpede dor
pentru însetata
sunt singură o cameră de supraveghere nu mi-ar strica
soluția perfectă ca și când ai fi cu ochii pe mine
aș putea să mă duc în lume oricând fără grijă
capabilitățile tale de vizualizare întrec
despre ea știe marea despre atingere
două umbrele de stuf aplecate spre înăuntru
o barcă în larg cu oameni mirați
bănuți aurii parcă aruncați spre noroc
de unicul soare rotit de un
mă dor oasele cuvintelor
căluții de mare sunt astăzi iele
în sânul mării
se tulbură alge și crabi
doar stabilipozii rămân reci
turme odihnindu-se după călătorii marinărești
povestește-mi
Marea, în prima zi de mai,
Făptură liniștită!
Nici pescărușii în alai
Nu i-au fost, azi, ursită.
Nici vântul n-a pus amanet.
Soarele a aruncat,
Ca-ntr-o fântână parapet,
Bănuții săi,
*
vaccin antisingurătate
administrare zilnică
excluse reacțiile adverse
cu o singură excepție
a nu se ține la rece
*
femeia cu picioare lungi
o ciconia cu mersul demn
prin
femeia țară cum îți place să o părăsești
să nu te mai uiți înapoi
cât ai cheltuit cu ea să fie elegantă
pe tocuri de zece
suplă și primitoare
caldă molatecă
ai colindat-o în lung și în
pe atunci nu înţelegeam de ce
spre heleşteu era cale
de-o viaţă
nici că se putea mai mândru tata
avea patru-cinci undiţe şi o traistă
numai bună de vreo câteva kile de
roşioară
eu
La început a fost un nor gros, cocoșat și urâcios care nu știa altceva decât să se legene într-un hamac de vânt. N-a spus când și cine l-a născut, dar se pare că a fost abandonat. Se hrănea cu
războinic peste oraș avioane presară nori
prietenele mele păsări țâșnesc torpile
copacii par speriați dau din brațe haotic
furtuna începe din mine vuiesc zările
sufletul explodează în fulgere și