Ottilia Ardeleanu

despre ea știe marea despre atingere două umbrele de stuf aplecate spre înăuntru o barcă în larg cu oameni mirați bănuți aurii parcă aruncați spre noroc de unicul soare rotit de un

mă dor oasele cuvintelor căluții de mare sunt astăzi iele în sânul mării se tulbură alge și crabi doar stabilipozii rămân reci turme odihnindu-se după călătorii marinărești povestește-mi

Marea, în prima zi de mai, Făptură liniștită! Nici pescărușii în alai Nu i-au fost, azi, ursită. Nici vântul n-a pus amanet. Soarele a aruncat, Ca-ntr-o fântână parapet, Bănuții săi,

* vaccin antisingurătate administrare zilnică excluse reacțiile adverse cu o singură excepție a nu se ține la rece * femeia cu picioare lungi o ciconia cu mersul demn prin

femeia țară cum îți place să o părăsești să nu te mai uiți înapoi cât ai cheltuit cu ea să fie elegantă pe tocuri de zece suplă și primitoare caldă molatecă ai colindat-o în lung și în

pe atunci nu înţelegeam de ce spre heleşteu era cale de-o viaţă nici că se putea mai mândru tata avea patru-cinci undiţe şi o traistă numai bună de vreo câteva kile de roşioară eu

La început a fost un nor gros, cocoșat și urâcios care nu știa altceva decât să se legene într-un hamac de vânt. N-a spus când și cine l-a născut, dar se pare că a fost abandonat. Se hrănea cu

războinic peste oraș avioane presară nori prietenele mele păsări țâșnesc torpile copacii par speriați dau din brațe haotic furtuna începe din mine vuiesc zările sufletul explodează în fulgere și

o altă zi în goliciunea sufletului la o întâlnire mi s-au tot dat coate uite cât vorbește oprește-l tu pe bune eu respect bărbatul în fond despre viața lui arde am ajuns aproape

să mai trec Doamne anu' pe-același drum de moarte de lemne am nevoie să-mi încălzesc odaia pădurea e departe merg mă opresc mai stau și sufletul se face mic și aplecat cu greu mai număr pașii

soarele nu este decât un ou în farfuria mea ghicesc în gălbenușul lui vine vara și gândul la ape sărate mă excită sunt aproape goală tu ești limba mare a ceasornicului învârți timpul în

cea mai bună moștenitoare de cavouri am fost viața se scurge fără rost câți poeți și-au dorit să moară la mare unii chiar au reușit să-l tragă de șiret pe soare mă plimb pe nisipul ud cer

m-am urcat anume într-un tren personal am mers aproape o zi cu priviri de copil prin geamul tuciuriu de câte câmpuri străbătuse până să ocup locul miilor de navetiști ori turiști soarele

domnul prostescu se numește postescu. sau protopopescu dacă ne luăm după câte stropiri duhovnicești cu busuiocul a făcut peste poezie să iasă răul din ea. a miluit printre dinți cu câteva vorbe

plouă de zile bune plouă ca în macondo plouă și nu dau de Dumnezeu mi-am pus o pelerină și am ieșit nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam m-a tras de mână când să trec linia de

știi când ai frisoane de dragoste e una și când ai frisoane de boală e alta ai impresia unui fel de nemurire absurd nu-ți prea dai importanță preferi lucruri urâte uneori te prostituezi în

Dacă soarele nu iese în vreo zi pe cer, îl pun eu de mână. Îi pun diacriticele să se înțeleagă de ce neam e. Îi pun și punctuație. Virgulele, să nu-i lipsească vreo rază. Toate cratimele cât ține

în familie lucrurile sunt așezate începem dimineața cu o espresso lungo dolce gusto intenso sorbim și schimbăm gânduri apoi câteva subiecte de pe la serviciu ne ațâțăm dăm deoparte șefii cu

vortexul colorat al simțurilor un răsărit printre copaci mii de păsări cu penaj extravagant mii de suflete iubindu-se întru marea pace noi doi flirtând cu anotimpurile într-o rotire completă