Ottilia Ardeleanu

ești al doilea dumnezeu care face creația în mine și doare al dracului când trebuie să taie un sân să mute inima să întoarcă sensul sângelui mă dori iubire la terapie intensivă

îmi trăiesc viața în puține cuvinte sunetele de orice fel fac parte din materie le percep la lumina zilei se întâmplă viața mers conversație de necesitate îngăduință sau

azi m-am împărtășit cu trupul unei file și sângele cuvintelor Dumnezeu în spatele poeziei cu mâinile împreunate pregătit să m-aplaude mi-a dat dezlegare

acolo unde se roagă toți dar ce știu eu la ce se roagă fiecare poate unul pentru ca să învie iubirea poate altul pentru o bucată de pâine ori pentru împăcarea cu vecinul care i-a smuls uluca

ești tânăr și te miști așa de rock energie și sunet scena duduie pari un școlar timid însă ești în top omule recunoaște amanta dumitale chitara mereu în acord cu vestimentația și un fel de

lucruri în care m-am împiedicat mereu când veneam obosită de la serviciu cu acea lehamite acumulată de pe la alții cu nemulțumirea că totul e în zadar și ne îndreptăm spre locuri neizbutite

când vine vine și gata așterni totul deodată în palmă paralel cu linia vieții pe șervețelul cu care ți-ai șters nasul pe ziarul pătat de cafea pe telefonul pus pe silent chiar și pe dosul

Să mai și gătim! Poezia nu se ține cu stomacul gol, creierul trebuie și el alimentat cu energie. M-am gândit că nu ar strica o musaca, ceva mai pretențioasă la gătit, dar ce aromă și aspect! Alege

e vara aia când ai spus că mă iei prin surprindere că-i vom arăta noi mării cât de bine înotăm prin libertate ce sincron alunecăm unul pe lângă altul ne afundăm unul în celălalt submarin și

de azi voi fuma curcubeie îmi voi dori ploile lumea se va feri de privirile mele fulgere vor prevesti al nu știu câtelea potop voi obliga toamna cu un creion la tâmplă să dezbrace haina de

dragă dacă n-ai și tu frumosul cuțit japonez forjat manual și temerar din cel mai grozav oțel cu lamă care scoate scântei și taie soarele în zi și noapte pentru nevoia de a găti casa cu florile

apusul se cocoață în copaci cu labele din față de aici văd cum pârjolește cerul fără frunze sistemul sangvin ramificat genealogic e prins de flăcări arde în mine iubirea o leoaică

gaura neagră a tristeții mi-a înghițit luna inima și laguna din ochii tăi cele trei culori în care m-am născut kafka dostoievski și barbu petrec paginile prin găici de nori rotunzi și

mă aventurez în teancul aruncat lângă pubelă nume și titluri pe care nu vreau să le pierd am două sacoșe în geantă nu vor încăpea toate triez și mă mir cum ajung în iad cărțile și vor face

la jumătate de preț viața o baterie externă cu încărcare solară înveliș de silicon rezistentă la șocuri praful de pe tobă și paiul din ochi ideală când urci muntele speranței la drumeții

Alzeimer. E ca un sistem de operare. Odată penetrat pe limba computerului, se despachetează, se copiază, se configurează. Îşi caută regiunea. Ai de ales(?)! Te invită să-ţi laşi credenţialele la

ăștia care și-o trag în poezie nu și-o trag și în viață e tot mai concludent că își scot suferința din pantaloni exact cum unul își arăta treaba pe după servieta comunistă în scara blocului câtă

am primit mai multe flori decât o parcare cu mașini aproape că nu am pe unde să mai calc îmbătată de miresme simplu cred că e iubire din toate colțurile unul e ciobit rău

un copac singur în pustiu se angajează mai puternic decât omul cu securea nimic nu-i e prielnic și totuși nu cedează el știe că mai are de aerisit lucrurile de pus în mirări trecătorii ori pur

Visătoriceala nu-mi face bine. E ca un tren săgeată fără șine, ducând singurătăceala către cer printre toți acei nori din lână