Ottilia Ardeleanu

m-am urcat anume într-un tren personal am mers aproape o zi cu priviri de copil prin geamul tuciuriu de câte câmpuri străbătuse până să ocup locul miilor de navetiști ori turiști soarele

domnul prostescu se numește postescu. sau protopopescu dacă ne luăm după câte stropiri duhovnicești cu busuiocul a făcut peste poezie să iasă răul din ea. a miluit printre dinți cu câteva vorbe

plouă de zile bune plouă ca în macondo plouă și nu dau de Dumnezeu mi-am pus o pelerină și am ieșit nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam m-a tras de mână când să trec linia de

știi când ai frisoane de dragoste e una și când ai frisoane de boală e alta ai impresia unui fel de nemurire absurd nu-ți prea dai importanță preferi lucruri urâte uneori te prostituezi în

Dacă soarele nu iese în vreo zi pe cer, îl pun eu de mână. Îi pun diacriticele să se înțeleagă de ce neam e. Îi pun și punctuație. Virgulele, să nu-i lipsească vreo rază. Toate cratimele cât ține

în familie lucrurile sunt așezate începem dimineața cu o espresso lungo dolce gusto intenso sorbim și schimbăm gânduri apoi câteva subiecte de pe la serviciu ne ațâțăm dăm deoparte șefii cu

vortexul colorat al simțurilor un răsărit printre copaci mii de păsări cu penaj extravagant mii de suflete iubindu-se întru marea pace noi doi flirtând cu anotimpurile într-o rotire completă

să tai un copac fără milă să tai toți copacii de pe străzi să tai pădurile parcă mi-au dezrădăcinat inima nu mai am frunze nu mai am flori fructe răcoare umbră nu mai am aer copacii nu

cum e să fii femeie cu pielea întinsă și sânii obraznici împingând viciile în șant și pieptul unui bărbat viril deasupra lucrurilor inerte și a cărnii care te înghite cu zâmbetul rupt din plăcere

e ora cinci și coletul cu cărți încă nu a sosit în curând se va lăsa noaptea ca marele zid chinezesc între noi nu a fost nicicând așa de întuneric plumbii de la capete mă lovesc direct în

mă lași fără cuvinte îmi pierd identitatea nu mă găsesc pe nicăieri aș putea da o căutare rapidă dar mi s-ar întoarce acel ipocrit not found când eu sunt peste tot pe unde te scriu fără

Am ținut de locul ăsta neștiut. Și neștiuți mi-au fost poeții. De la unii am învățat. Alții s-au purtat boierește. O copilă de la țară sunt, mândră de ierarhia mea. Am tors poezia, am cules-o de la

ce mai faci mor în fiecare zi câte puțin a intrat singurătatea în oase își sapă cavou aiurea asta trăiește cât istoria istorie suntem noi iubirea s-a gârbovit stă pe bancă la soarele

ești al doilea dumnezeu care face creația în mine și doare al dracului când trebuie să taie un sân să mute inima să întoarcă sensul sângelui mă dori iubire la terapie intensivă

îmi trăiesc viața în puține cuvinte sunetele de orice fel fac parte din materie le percep la lumina zilei se întâmplă viața mers conversație de necesitate îngăduință sau

azi m-am împărtășit cu trupul unei file și sângele cuvintelor Dumnezeu în spatele poeziei cu mâinile împreunate pregătit să m-aplaude mi-a dat dezlegare

acolo unde se roagă toți dar ce știu eu la ce se roagă fiecare poate unul pentru ca să învie iubirea poate altul pentru o bucată de pâine ori pentru împăcarea cu vecinul care i-a smuls uluca