Ottilia Ardeleanu

să dăm jos mentalități pudori temeri să ne simțim simpli în puritatea cuvântului timpul încremenise nu intram în criza lui ne ocupam doar de părțile noastre sensibile de schimbul de ulei al

am o sută de mii de kilometri în mine zilnic circulă fiori cu viteze orbitoare reacționez inconștient la ambuteiajele sangvine răbufnesc pe vremea de afară deși mă situez într-o zonă

calculatoru-mi joacă feste taman când vreau să îți trimit bezele-n formă d-infinit din buza singurei ferestre că ochi am numai pentru tine și sincer zac de îmi lipsești cerul m-apasă prin

vino pe-nserat iubite în trifoi cu patru foi printre plantele plivite să ne spunem doruri noi să culegem stele verzi să le-nghesuim în sân printre greierii cirezi și ponoarele cu

cum versul din urmă este cam șchiop mai are și cuget de filantrop și nu-i convine luat peste picior ci periat tratat cu binișor se-ntoarce voios într-un palimpsest este un lucru pe care-l

la ușă veniseră două madame să-mi facă mie cunoștință cu Dumnezeu aveau niște chipuri habar nu am cu ce să le asemuiesc eu știu un lucru în relațiile mele nu se bagă niciun doctor

zorile duse – felinarul ruginit agățat pe ram câmp de lavandă- creioanele violet cu vârful în sus urzeală veche – rochița-rândunicii cât vezi cu ochii

lan de rapiță- galeria de artă plină de chinezi chinezărie- la autoservire pilaf de orez de pandemie- pe zidul chinezesc stau agățate măști

ziua aceasta este o inimă zănatică mi-a sărit în piept dintr-odată sunt altcineva gândesc roșu privesc roșu vorbesc roșu merg roșu uite chiar aerul din brațele tale e roșu sărutul

fecund cerul se ațâță la orizont zăpada se rușinează prin miriște tremurul frunzelor chircite e semn de viață ciorchinele stă ca un rozariu pe mâna timpului rugându-se lumii din

când bunica nu mai putea mă trimitea duminica la tămâiat morminte când încă nu cântau cocoșii mi-era o teamă singură pe drum alergam să nu se stingă jarul cimitirul preț de două ulițe era

te privesc în ochi și îmi ești noapte îmi odihnesc truda de peste zi gândurile îmi sar în brațe ca niște copii și cum să nu le iubesc îmi aduc pace zâmbet neprihănit nu pot să dorm ochilor

corcodușii au plâns de flori oamenii trec nepăsători o ploaie măruntă s-a pornit să jelească în gând ca un mormânt s-a lăsat dintr-odată o seară amară și toată mâhnirea asta funerară m-a

în piepturi ne ard flăcări luăm cuvinte vreascuri din pădurile singurătății străbătute cândva de mână și întețim focul e cald în inimile noastre puse pe jar nu ne vom stinge flăcărui

daltoniști demonii confundă iubirea cu o piele de șarpe stârniți trec pe roșu noroc pur chiar atunci e oprită circulația îngerilor

candidez la floare candidez la primăvară mă bazez pe voturile firelor de iarbă pe bătăile de aripi și mai ales pe cântecul păsărilor ce răsunet mai clar decât ciripiturile în albastrul unui cer

îmi merg înainte umbrele mă arată cumva sunt mai nobile decât mine soarele în spatele meu imens plin de el schimbă umbrele față-verso una pe niște pereți roși cocoșatul de la notre

când ne suprapunem gândurile depărtările se sparg în mii de cioburi sângele nostru din grupe diferite se face mâini mâna mea peste coala albă se întinde lângă mâna ta ca două răni ale aceluiași