Ottilia Ardeleanu

apusul se cocoață în copaci cu labele din față de aici văd cum pârjolește cerul fără frunze sistemul sangvin ramificat genealogic e prins de flăcări arde în mine iubirea o leoaică

gaura neagră a tristeții mi-a înghițit luna inima și laguna din ochii tăi cele trei culori în care m-am născut kafka dostoievski și barbu petrec paginile prin găici de nori rotunzi și

mă aventurez în teancul aruncat lângă pubelă nume și titluri pe care nu vreau să le pierd am două sacoșe în geantă nu vor încăpea toate triez și mă mir cum ajung în iad cărțile și vor face

la jumătate de preț viața o baterie externă cu încărcare solară înveliș de silicon rezistentă la șocuri praful de pe tobă și paiul din ochi ideală când urci muntele speranței la drumeții

Alzeimer. E ca un sistem de operare. Odată penetrat pe limba computerului, se despachetează, se copiază, se configurează. Îşi caută regiunea. Ai de ales(?)! Te invită să-ţi laşi credenţialele la

ăștia care și-o trag în poezie nu și-o trag și în viață e tot mai concludent că își scot suferința din pantaloni exact cum unul își arăta treaba pe după servieta comunistă în scara blocului câtă

am primit mai multe flori decât o parcare cu mașini aproape că nu am pe unde să mai calc îmbătată de miresme simplu cred că e iubire din toate colțurile unul e ciobit rău

un copac singur în pustiu se angajează mai puternic decât omul cu securea nimic nu-i e prielnic și totuși nu cedează el știe că mai are de aerisit lucrurile de pus în mirări trecătorii ori pur

Visătoriceala nu-mi face bine. E ca un tren săgeată fără șine, ducând singurătăceala către cer printre toți acei nori din lână

să dăm jos mentalități pudori temeri să ne simțim simpli în puritatea cuvântului timpul încremenise nu intram în criza lui ne ocupam doar de părțile noastre sensibile de schimbul de ulei al

am o sută de mii de kilometri în mine zilnic circulă fiori cu viteze orbitoare reacționez inconștient la ambuteiajele sangvine răbufnesc pe vremea de afară deși mă situez într-o zonă

calculatoru-mi joacă feste taman când vreau să îți trimit bezele-n formă d-infinit din buza singurei ferestre că ochi am numai pentru tine și sincer zac de îmi lipsești cerul m-apasă prin

vino pe-nserat iubite în trifoi cu patru foi printre plantele plivite să ne spunem doruri noi să culegem stele verzi să le-nghesuim în sân printre greierii cirezi și ponoarele cu

cum versul din urmă este cam șchiop mai are și cuget de filantrop și nu-i convine luat peste picior ci periat tratat cu binișor se-ntoarce voios într-un palimpsest este un lucru pe care-l

la ușă veniseră două madame să-mi facă mie cunoștință cu Dumnezeu aveau niște chipuri habar nu am cu ce să le asemuiesc eu știu un lucru în relațiile mele nu se bagă niciun doctor

zorile duse – felinarul ruginit agățat pe ram câmp de lavandă- creioanele violet cu vârful în sus urzeală veche – rochița-rândunicii cât vezi cu ochii

lan de rapiță- galeria de artă plină de chinezi chinezărie- la autoservire pilaf de orez de pandemie- pe zidul chinezesc stau agățate măști

ziua aceasta este o inimă zănatică mi-a sărit în piept dintr-odată sunt altcineva gândesc roșu privesc roșu vorbesc roșu merg roșu uite chiar aerul din brațele tale e roșu sărutul

fecund cerul se ațâță la orizont zăpada se rușinează prin miriște tremurul frunzelor chircite e semn de viață ciorchinele stă ca un rozariu pe mâna timpului rugându-se lumii din