când ne suprapunem gândurile
depărtările se sparg în mii de cioburi
sângele nostru din grupe diferite se face mâini
mâna mea peste coala albă se întinde
lângă mâna ta
ca două răni ale aceluiași
moartea nu te descheie la nădragi
ți-o trage cât nici nu gândești
intri în putrefacție câtă vreme
se spală pe mâini
pe urmă presară semințe de regina nopții
iubitorii își apropie nările de parcă
Timpul se naște odată cu mine,
din florile-albastre, printre ruine.
Pe drumul bătut mă urmează-n viață,
se zbate în sfori de tristă paiață!
Îl duc în spinare clipă de clipă.
Mă-ndur și nu
viața este un drum de dale prin care
firul de iarbă răzbate
călcat în picioare de mii de bocanci
atinge lumina cu cruzimea sevei sale
roua îi este plâns de bucurie în zori când
o ia de la
ai zice că pasărea asta imaculată
n-ar fi în stare să muște
să destupe artere de sânge
într-un ocean
la suprafață mamiferul își cere dreptul
la aer
din când în când trebuie să tragă pe nări
până la iubire trebuie
să simți
cum te curtează moartea
te răpune la pat
în timp ce zaci aiurezi la iubire
trupul te doare ca și când
ai trecut prin toate supunerile ei
fecioara asta
sunt sigură c-o să le treacă de război
cum le-a trecut și de pace
trag pe nas metal explozibil ură
pentru asta trăim
nu e mai bine să murim
fumez
dar nu se compară
chiar dacă nu mai
aerul e doar un clopoțel de vânt
când mă mișc
lipește sunete pe piele
întreb cine este
de parcă n-aș bănui
doar el mai trece pe-aici
grijuliu
când mă mișc
aerul sare nervos din locul său
și se
noi fetele facem păpuși din cârpe
le facem haine le împletim codițe
le schimbăm pantofii și mărgelele de sticlă
uneori păpușile de porumb
sunt cele mai adorate
noi mamele facem păpuși din
sunt o inimă aprinsă într-o coajă de portocală
în jur lumina viscolește împăciuitor
bradul cu cetina lui îmi lasă consonanțe
pe geam
se deschid poteci de ramuri golite
cuvinte de promoroacă
zdrențe-zdrențe a bătut iarna la ușă
am crezut că e poștărița cu plicul de la bancă
n-am deschis cum să plătesc majorările
falită viață calculez degeaba
nu-mi trebuie excel sau
alte
soarele matinal parcă stătea la stors
în camera nu prea înaltă
umbra copacului apăsa butonul imaginar
al aparatului
zgomotul începea cu niște vrăbii înfometate unde
pe un pervaz răsfirate de
niște mirese copacii
apretați
de-o parte și alta
drumul mire
nu-și îngăduie să se apropie
de niciuna
trece în viteză
un pod și încă unul
martori
neclintiți
îmi îngădui
un
încă țin versuri în sertar
deschid și galben vangoghian se revarsă
mă dor ochii
intru cu pantofii de lac
lanul de floarea-soarelui
crește până la cer
mă pierd printre versuri
Doamne
ai grijă
repară Tu ce greșim noi
și dacă ne-am uitat urât la viață
schimbă Tu macazul
fii Acarul care preface linia
din palmă
și dacă am dat jos din vagoane
cuvinte de plumb
să cadă
să nu-mi reproșezi
că mi-ai dat idei
vântul face brazde grele
aici încolțesc bulbi
pentru flori de gheață
cele trei ceasuri de marți
au bătut matinal
mă trezesc fără idei
cineva și-a
ca un sac de piele mă simt
cu o gură mare
care poate înghiți multe
și mi se toarnă bleaga asta de viață
mi se aruncă tot felul de chestii
până mă burdușesc
mi se face lehamite
strâng
toamnă prin ochii tăi văd pacea
curajul de-a fi om până la capăt
ne naștem în țipăt
contactul cu viața e dur
să tai aerul convențional al existenței
prin ruperea de ombilicul matern
e o
dacă a fi poet înseamnă renunțare la viață
mai bine nu
cu frunzele voi scrie în aer și tot mă va înțelege cineva
fiindcă mișcarea lor anarhică e cântul coborât din inimă
în apusul trecătorilor
oricât de mare iubirea ta
vine o zi când te desparți
în lacrimi
e acel împreună de-o viață
orice-ar fi
ceva te desparte
ramura frântă din sufletul tău
e dusă spre alte lumi
mereu mi-am
între mintea albastră și inima roșie
se scutură frunze deghizate în prințese
cu câte un condur pierdut prin gropile universului
trăim primele zile de toamnă ușor îmbufnate
că nu au prins un
orele trec
gândesc și toate se așază altfel
e verde pârlit ogorul viselor
o tristețe cu aripi inundă cerul
fumul miriștilor trage draperii
se estompează ultima speranță
vine frigul
accelerat
se zice că muzele vin pe ascuns
și dau cu banul
pe mine m-au nimerit de multe ori
una mai frumoasă decât alta
când să le mulțumesc
dispăreau precum cozile cometelor
rămâneam contemplând
sună a clopot de frunză prin oase
articulații zăngănitoare
îmi repetă că sunt
un trecător aiurea
așezat pe brațul unde
se îndeamnă ape de cuvinte
îngrămădite în estuarul dintre tâmple
doamne