Ottilia Ardeleanu

când bunica nu mai putea mă trimitea duminica la tămâiat morminte când încă nu cântau cocoșii mi-era o teamă singură pe drum alergam să nu se stingă jarul cimitirul preț de două ulițe era

te privesc în ochi și îmi ești noapte îmi odihnesc truda de peste zi gândurile îmi sar în brațe ca niște copii și cum să nu le iubesc îmi aduc pace zâmbet neprihănit nu pot să dorm ochilor

corcodușii au plâns de flori oamenii trec nepăsători o ploaie măruntă s-a pornit să jelească în gând ca un mormânt s-a lăsat dintr-odată o seară amară și toată mâhnirea asta funerară m-a

în piepturi ne ard flăcări luăm cuvinte vreascuri din pădurile singurătății străbătute cândva de mână și întețim focul e cald în inimile noastre puse pe jar nu ne vom stinge flăcărui

daltoniști demonii confundă iubirea cu o piele de șarpe stârniți trec pe roșu noroc pur chiar atunci e oprită circulația îngerilor

candidez la floare candidez la primăvară mă bazez pe voturile firelor de iarbă pe bătăile de aripi și mai ales pe cântecul păsărilor ce răsunet mai clar decât ciripiturile în albastrul unui cer

îmi merg înainte umbrele mă arată cumva sunt mai nobile decât mine soarele în spatele meu imens plin de el schimbă umbrele față-verso una pe niște pereți roși cocoșatul de la notre

când ne suprapunem gândurile depărtările se sparg în mii de cioburi sângele nostru din grupe diferite se face mâini mâna mea peste coala albă se întinde lângă mâna ta ca două răni ale aceluiași

viața este un drum de dale prin care firul de iarbă răzbate călcat în picioare de mii de bocanci atinge lumina cu cruzimea sevei sale roua îi este plâns de bucurie în zori când o ia de la

ai zice că pasărea asta imaculată n-ar fi în stare să muște să destupe artere de sânge într-un ocean la suprafață mamiferul își cere dreptul la aer din când în când trebuie să tragă pe nări

până la iubire trebuie să simți cum te curtează moartea te răpune la pat în timp ce zaci aiurezi la iubire trupul te doare ca și când ai trecut prin toate supunerile ei fecioara asta

sunt sigură c-o să le treacă de război cum le-a trecut și de pace trag pe nas metal explozibil ură pentru asta trăim nu e mai bine să murim fumez dar nu se compară chiar dacă nu mai

noi fetele facem păpuși din cârpe le facem haine le împletim codițe le schimbăm pantofii și mărgelele de sticlă uneori păpușile de porumb sunt cele mai adorate noi mamele facem păpuși din

sunt o inimă aprinsă într-o coajă de portocală în jur lumina viscolește împăciuitor bradul cu cetina lui îmi lasă consonanțe pe geam se deschid poteci de ramuri golite cuvinte de promoroacă

zdrențe-zdrențe a bătut iarna la ușă am crezut că e poștărița cu plicul de la bancă n-am deschis cum să plătesc majorările falită viață calculez degeaba nu-mi trebuie excel sau alte

soarele matinal parcă stătea la stors în camera nu prea înaltă umbra copacului apăsa butonul imaginar al aparatului zgomotul începea cu niște vrăbii înfometate unde pe un pervaz răsfirate de

niște mirese copacii apretați de-o parte și alta drumul mire nu-și îngăduie să se apropie de niciuna trece în viteză un pod și încă unul martori neclintiți îmi îngădui un

încă țin versuri în sertar deschid și galben vangoghian se revarsă mă dor ochii intru cu pantofii de lac lanul de floarea-soarelui crește până la cer mă pierd printre versuri

Doamne ai grijă repară Tu ce greșim noi și dacă ne-am uitat urât la viață schimbă Tu macazul fii Acarul care preface linia din palmă și dacă am dat jos din vagoane cuvinte de plumb să cadă