Ottilia Ardeleanu

când ne suprapunem gândurile depărtările se sparg în mii de cioburi sângele nostru din grupe diferite se face mâini mâna mea peste coala albă se întinde lângă mâna ta ca două răni ale aceluiași

viața este un drum de dale prin care firul de iarbă răzbate călcat în picioare de mii de bocanci atinge lumina cu cruzimea sevei sale roua îi este plâns de bucurie în zori când o ia de la

ai zice că pasărea asta imaculată n-ar fi în stare să muște să destupe artere de sânge într-un ocean la suprafață mamiferul își cere dreptul la aer din când în când trebuie să tragă pe nări

până la iubire trebuie să simți cum te curtează moartea te răpune la pat în timp ce zaci aiurezi la iubire trupul te doare ca și când ai trecut prin toate supunerile ei fecioara asta

sunt sigură c-o să le treacă de război cum le-a trecut și de pace trag pe nas metal explozibil ură pentru asta trăim nu e mai bine să murim fumez dar nu se compară chiar dacă nu mai

noi fetele facem păpuși din cârpe le facem haine le împletim codițe le schimbăm pantofii și mărgelele de sticlă uneori păpușile de porumb sunt cele mai adorate noi mamele facem păpuși din

sunt o inimă aprinsă într-o coajă de portocală în jur lumina viscolește împăciuitor bradul cu cetina lui îmi lasă consonanțe pe geam se deschid poteci de ramuri golite cuvinte de promoroacă

zdrențe-zdrențe a bătut iarna la ușă am crezut că e poștărița cu plicul de la bancă n-am deschis cum să plătesc majorările falită viață calculez degeaba nu-mi trebuie excel sau alte

soarele matinal parcă stătea la stors în camera nu prea înaltă umbra copacului apăsa butonul imaginar al aparatului zgomotul începea cu niște vrăbii înfometate unde pe un pervaz răsfirate de

niște mirese copacii apretați de-o parte și alta drumul mire nu-și îngăduie să se apropie de niciuna trece în viteză un pod și încă unul martori neclintiți îmi îngădui un

încă țin versuri în sertar deschid și galben vangoghian se revarsă mă dor ochii intru cu pantofii de lac lanul de floarea-soarelui crește până la cer mă pierd printre versuri

Doamne ai grijă repară Tu ce greșim noi și dacă ne-am uitat urât la viață schimbă Tu macazul fii Acarul care preface linia din palmă și dacă am dat jos din vagoane cuvinte de plumb să cadă

să nu-mi reproșezi că mi-ai dat idei vântul face brazde grele aici încolțesc bulbi pentru flori de gheață cele trei ceasuri de marți au bătut matinal mă trezesc fără idei cineva și-a

ca un sac de piele mă simt cu o gură mare care poate înghiți multe și mi se toarnă bleaga asta de viață mi se aruncă tot felul de chestii până mă burdușesc mi se face lehamite strâng

toamnă prin ochii tăi văd pacea curajul de-a fi om până la capăt ne naștem în țipăt contactul cu viața e dur să tai aerul convențional al existenței prin ruperea de ombilicul matern e o

dacă a fi poet înseamnă renunțare la viață mai bine nu cu frunzele voi scrie în aer și tot mă va înțelege cineva fiindcă mișcarea lor anarhică e cântul coborât din inimă în apusul trecătorilor

oricât de mare iubirea ta vine o zi când te desparți în lacrimi e acel împreună de-o viață orice-ar fi ceva te desparte ramura frântă din sufletul tău e dusă spre alte lumi mereu mi-am

între mintea albastră și inima roșie se scutură frunze deghizate în prințese cu câte un condur pierdut prin gropile universului trăim primele zile de toamnă ușor îmbufnate că nu au prins un

orele trec gândesc și toate se așază altfel e verde pârlit ogorul viselor o tristețe cu aripi inundă cerul fumul miriștilor trage draperii se estompează ultima speranță vine frigul accelerat

se zice că muzele vin pe ascuns și dau cu banul pe mine m-au nimerit de multe ori una mai frumoasă decât alta când să le mulțumesc dispăreau precum cozile cometelor rămâneam contemplând

sună a clopot de frunză prin oase articulații zăngănitoare îmi repetă că sunt un trecător aiurea așezat pe brațul unde se îndeamnă ape de cuvinte îngrămădite în estuarul dintre tâmple doamne