Ottilia Ardeleanu

să nu-mi reproșezi că mi-ai dat idei vântul face brazde grele aici încolțesc bulbi pentru flori de gheață cele trei ceasuri de marți au bătut matinal mă trezesc fără idei cineva și-a

ca un sac de piele mă simt cu o gură mare care poate înghiți multe și mi se toarnă bleaga asta de viață mi se aruncă tot felul de chestii până mă burdușesc mi se face lehamite strâng

toamnă prin ochii tăi văd pacea curajul de-a fi om până la capăt ne naștem în țipăt contactul cu viața e dur să tai aerul convențional al existenței prin ruperea de ombilicul matern e o

dacă a fi poet înseamnă renunțare la viață mai bine nu cu frunzele voi scrie în aer și tot mă va înțelege cineva fiindcă mișcarea lor anarhică e cântul coborât din inimă în apusul trecătorilor

oricât de mare iubirea ta vine o zi când te desparți în lacrimi e acel împreună de-o viață orice-ar fi ceva te desparte ramura frântă din sufletul tău e dusă spre alte lumi mereu mi-am

între mintea albastră și inima roșie se scutură frunze deghizate în prințese cu câte un condur pierdut prin gropile universului trăim primele zile de toamnă ușor îmbufnate că nu au prins un

orele trec gândesc și toate se așază altfel e verde pârlit ogorul viselor o tristețe cu aripi inundă cerul fumul miriștilor trage draperii se estompează ultima speranță vine frigul accelerat

se zice că muzele vin pe ascuns și dau cu banul pe mine m-au nimerit de multe ori una mai frumoasă decât alta când să le mulțumesc dispăreau precum cozile cometelor rămâneam contemplând

sună a clopot de frunză prin oase articulații zăngănitoare îmi repetă că sunt un trecător aiurea așezat pe brațul unde se îndeamnă ape de cuvinte îngrămădite în estuarul dintre tâmple doamne

de când a venit aici ne-au crescut salariile timpul real nu mai e ocupat sută la sută molfăie gumă și trece prin ferestrele unor lumi nevăzute cu 50 mbps suplimentar a învățat fotosinteza

dacă viața mea nu ar fi un brotac să te trezească noaptea din somn cu melodia lui orăcăită dacă nu s-ar înverzi pereții casei de hârtie de atâta apă plesnită de curenții unei trăiri dacă nu ar

* planta cățărătoare văzută de la geam trece prin mine din vene cresc frunze și flori sunt un copac luat în brațe cu asaltul juneții am umerii ciuguliți de păsări mici naive degetele tale

taci până ți se cos buzele în acest azi teribil ni s-au programat viețile dacă nu ești cu mine acum niciodată nu vom întâlni sentimente la drumul mare tainice se întrepătrund primitiv suntem

nu te întreba cât ține uleiul din candela deasupra patului tău el arde clipele netrăite sfârâie cum ar scrie pe pielea ta că nimic nu e imposibil dacă crezi lumina ei se transpune pe tavan și

soarele are inima lui de aur și bate galopant în luna lui cuptor cu primul val o ia razna cu ochii închiși prin zorii disipați aleator duminica este mai întâi un gong anunțându-l pe

e noapte și poezia picură prin tavan ropotele sunt ale inspirației așez un vas de inox să nu se risipească nimic muzica e monotonă desigur aparent plictisitoare dar nu fiecare strop conține

aveam două coșuri mari de nuiele în unul țineam aprecieri de un albastru senin păsări iuți s-au lovit de infinit multe au dispărut în vreo gaură neagră în celălalt tot felul de inimi lăsate

a fost odată un bărbat care a crezut că pot face tot ce n-a putut el îmi zâmbea când îi arătam cum se joacă hora o viață prinsă duminica în ie făcea pașii după mine închipuirea fericirii

* ridicăm din umeri răsturnată lumea este fântână pisica neagră a căzut și nimeni nu riscă să o scoată mirosul ne strâmbă nasul avem rictusuri unii față de alții mâinile în

aș călători pe google maps numai dacă aș ști că fiecare punct atins e un zâmbet la capătul lui un om fericit aș încerca orice traseu oricât de greu neasfaltat mai ales iubesc macii perseverența

N-aș putea spune că mă dau în vânt după fostele prietenii, dar dacă tot s-a întâmplat să trec prin fața instituției, dar fix prin dreptul ei, nu m-am putut împiedica să apăs cu arătătorul, scurt,