Ottilia Ardeleanu

noi fetele facem păpuși din cârpe le facem haine le împletim codițe le schimbăm pantofii și mărgelele de sticlă uneori păpușile de porumb sunt cele mai adorate noi mamele facem păpuși din

sunt o inimă aprinsă într-o coajă de portocală în jur lumina viscolește împăciuitor bradul cu cetina lui îmi lasă consonanțe pe geam se deschid poteci de ramuri golite cuvinte de promoroacă

zdrențe-zdrențe a bătut iarna la ușă am crezut că e poștărița cu plicul de la bancă n-am deschis cum să plătesc majorările falită viață calculez degeaba nu-mi trebuie excel sau alte

soarele matinal parcă stătea la stors în camera nu prea înaltă umbra copacului apăsa butonul imaginar al aparatului zgomotul începea cu niște vrăbii înfometate unde pe un pervaz răsfirate de

niște mirese copacii apretați de-o parte și alta drumul mire nu-și îngăduie să se apropie de niciuna trece în viteză un pod și încă unul martori neclintiți îmi îngădui un

încă țin versuri în sertar deschid și galben vangoghian se revarsă mă dor ochii intru cu pantofii de lac lanul de floarea-soarelui crește până la cer mă pierd printre versuri

Doamne ai grijă repară Tu ce greșim noi și dacă ne-am uitat urât la viață schimbă Tu macazul fii Acarul care preface linia din palmă și dacă am dat jos din vagoane cuvinte de plumb să cadă

să nu-mi reproșezi că mi-ai dat idei vântul face brazde grele aici încolțesc bulbi pentru flori de gheață cele trei ceasuri de marți au bătut matinal mă trezesc fără idei cineva și-a

ca un sac de piele mă simt cu o gură mare care poate înghiți multe și mi se toarnă bleaga asta de viață mi se aruncă tot felul de chestii până mă burdușesc mi se face lehamite strâng

toamnă prin ochii tăi văd pacea curajul de-a fi om până la capăt ne naștem în țipăt contactul cu viața e dur să tai aerul convențional al existenței prin ruperea de ombilicul matern e o

dacă a fi poet înseamnă renunțare la viață mai bine nu cu frunzele voi scrie în aer și tot mă va înțelege cineva fiindcă mișcarea lor anarhică e cântul coborât din inimă în apusul trecătorilor

oricât de mare iubirea ta vine o zi când te desparți în lacrimi e acel împreună de-o viață orice-ar fi ceva te desparte ramura frântă din sufletul tău e dusă spre alte lumi mereu mi-am

între mintea albastră și inima roșie se scutură frunze deghizate în prințese cu câte un condur pierdut prin gropile universului trăim primele zile de toamnă ușor îmbufnate că nu au prins un

orele trec gândesc și toate se așază altfel e verde pârlit ogorul viselor o tristețe cu aripi inundă cerul fumul miriștilor trage draperii se estompează ultima speranță vine frigul accelerat

se zice că muzele vin pe ascuns și dau cu banul pe mine m-au nimerit de multe ori una mai frumoasă decât alta când să le mulțumesc dispăreau precum cozile cometelor rămâneam contemplând

sună a clopot de frunză prin oase articulații zăngănitoare îmi repetă că sunt un trecător aiurea așezat pe brațul unde se îndeamnă ape de cuvinte îngrămădite în estuarul dintre tâmple doamne

de când a venit aici ne-au crescut salariile timpul real nu mai e ocupat sută la sută molfăie gumă și trece prin ferestrele unor lumi nevăzute cu 50 mbps suplimentar a învățat fotosinteza

dacă viața mea nu ar fi un brotac să te trezească noaptea din somn cu melodia lui orăcăită dacă nu s-ar înverzi pereții casei de hârtie de atâta apă plesnită de curenții unei trăiri dacă nu ar

* planta cățărătoare văzută de la geam trece prin mine din vene cresc frunze și flori sunt un copac luat în brațe cu asaltul juneții am umerii ciuguliți de păsări mici naive degetele tale

taci până ți se cos buzele în acest azi teribil ni s-au programat viețile dacă nu ești cu mine acum niciodată nu vom întâlni sentimente la drumul mare tainice se întrepătrund primitiv suntem

nu te întreba cât ține uleiul din candela deasupra patului tău el arde clipele netrăite sfârâie cum ar scrie pe pielea ta că nimic nu e imposibil dacă crezi lumina ei se transpune pe tavan și