Ottilia Ardeleanu

soarele are inima lui de aur și bate galopant în luna lui cuptor cu primul val o ia razna cu ochii închiși prin zorii disipați aleator duminica este mai întâi un gong anunțându-l pe

e noapte și poezia picură prin tavan ropotele sunt ale inspirației așez un vas de inox să nu se risipească nimic muzica e monotonă desigur aparent plictisitoare dar nu fiecare strop conține

aveam două coșuri mari de nuiele în unul țineam aprecieri de un albastru senin păsări iuți s-au lovit de infinit multe au dispărut în vreo gaură neagră în celălalt tot felul de inimi lăsate

a fost odată un bărbat care a crezut că pot face tot ce n-a putut el îmi zâmbea când îi arătam cum se joacă hora o viață prinsă duminica în ie făcea pașii după mine închipuirea fericirii

* ridicăm din umeri răsturnată lumea este fântână pisica neagră a căzut și nimeni nu riscă să o scoată mirosul ne strâmbă nasul avem rictusuri unii față de alții mâinile în

aș călători pe google maps numai dacă aș ști că fiecare punct atins e un zâmbet la capătul lui un om fericit aș încerca orice traseu oricât de greu neasfaltat mai ales iubesc macii perseverența

N-aș putea spune că mă dau în vânt după fostele prietenii, dar dacă tot s-a întâmplat să trec prin fața instituției, dar fix prin dreptul ei, nu m-am putut împiedica să apăs cu arătătorul, scurt,

ai zice că aici se sfârșește drumul într-un nimic lumea se panichează mult mai zgomotos face bagaje fără să mai gândească la ce i-ar mai trebui dacă tot e vorba de un sfârșit să plece cu

iubirea intră pe furiș cum pătrunde lumina acestui april în catedrală se înfășoară de câteva ori de piciorul mesei liturgice apoi de picioarele noastre coapsă lângă coapsă ne atinge pielea în

m-am conversat cu un evreu o mustață frumoasă barba îngrijită semăna cu o cunoștință venise cu frida cățelușa nu mai mânca la fel și motanul tomiță coincidență nevasta lui purta o bască peste

altfel nu le-ar mai sta gușile bine nu ar mai avea forța să ne râdă în nas să ne calce tacticos cu bocancii de piele de șarpe să scuipe obrajii noștri livizi cum e luna la echinocțiu trebuie

umbrele primăverii umblă peste tot în geci foșnitoare peste coapse înaripate cu șaluri groase trase peste aerul umed căciuli de crengi cu boruri largi așezate peste așteptări mișună în grupuri

... ... ... ... ... ... dar Tu știi asta Doamne nu e nevoie să-Ți mai spun

ce bine lângă mama ea poate tu profiți de asta vrei aia vrei ailaltă câtă vreme poate căra pentru tine poate sta la cozi se poate da peste cap pentru binele tău apoi te desprinzi ușor de

să merg înainte fără încetare să văd dincolo de mine fețe ticsite de indiferență fețe înrămate statui cărora doar porumbeii le asigură un oarecare aer vital fețe inexpresive care nu vor putea

au și cuiele viața lor de ce trebuie să le privești din unghiul răufăcător al sacrificiului nu sunt mereu purtătoare de sânge și lovituri ai replica nu duc ele durerea milenară nu ele bat

în fiecare zi îmi răstignește cineva sufletul agățat de umbrele mâinilor mele țintuite în lemn de cireș o iau ca pe-o onoare fiindcă știu că va reînvia sunt un iisus primitiv din suflet nu

îmi pun câte o sticlă de jumate cu apă și plec în fața ușii mele sunt mii de drumuri de obicei merg pe cel știut fie cât de lung sau de obositor uneori mă plictisesc de aceea cam o dată pe

nu-mi pot imagina decât călătoria cu tramvaiul teama de scaunele goale și vatmanul preocupat să răspundă cuiva pe fb anomalia prezentului reflectat în singurătate cea mai gravă boală neglijată

fără tine iarna nu e iarnă nici gândurile nu-mi ning e un tablou neterminat copacii goi se alintă de vânt nici el nu mai are putere îmbătrânit peisajul mă ține la geam nici eu nu am puține

Iulia Elize este o prolifică poetă care duce cu măiestrie versul clasic mai departe, în poezii lungi, baladești, atingând tematici reprezentative baladei. Deși pornită din realități imediate, poezia