Poezie
spre sfârșit
2 min lectură·
Mediu
spre sfârșitul anului nu mă mai impresionează
ornamentele stradale ba chiar mi-e milă
de copacii înfășurați în becuri colorate
sperie porumbeii care până mai ieri
stăteau agățați ca niște cearșafuri înghețate
închid termopanele și-mi pun și dopuri în urechi
mă dor timpanele de un timp
manelele au fost drastic înlocuite cu sirene
ceața lui decembrie este sfâșiată
iar după ce iese un deget de soare să tasteze
câteva grade în plus minciuna că s-ar putea schimba
ceva între oameni e cât casa poporului
pun baterii noi ceasurilor din casă
ticăitul lor absurd nu face față infernului de-afară totuși
timpul se derulează prin forfecarea a două limbi
străine de mine viața și moartea
se întâlnesc pe cadrane atât de des că
am obosit de atâtea dispariții
prietenele mele telefoanele zilnice
puse pe speaker nu mă lămuresc prea mult
nici prea mari speranțe nu-mi dau
pleci de nebunie și ajungi purtător de ceva
invizibil și rău de nu mai ai aer
esti transportat de colo-colo
pe cântecul mortal al sirenei cu fleșuri colorate
la ce bune beculețele suspendate pe crengi
motive de bucurie nu mai există
durerea poartă mască și costum se ferește de boală
de parcă atacatorul nu te poate lovi pe la spate
053
0
un tablou al mâhnirii de a nu mai avea
frumusețe de sărbători, ci doar un morb
ce atacă, degeaba stăm cu masca pe față
că poate lovi lesne și pe la spate...
Mi-a plăcut dar m-a umplut de tristețe...