am ales să merg

să merg înainte fără încetare să văd dincolo de mine

fețe ticsite de indiferență fețe înrămate statui cărora doar porumbeii le asigură un oarecare aer vital

fețe inexpresive care nu vor putea fi imortalizate pe pânze

fețe cu storurile speranței trase bine pe ochi

pe câțiva i-am tras de mânecă de urechi le-am arătat obrazul le-am făcut semne indecente

nicio replică manevranți de nepăsare acari ai tristeții

merg printre ei pe un peron necunoscut

înaintez până ce prin frecare de toate nimicurile mă împuținez

hainele curg de pe mine sunt tot mai mică mai nevăzută mai neimportantă

merg printre cocoșați printre trupuri cenușii

luminile scad lent până la întunericul cel mare

o bucurie șubredă se mai ține pe picioare în bătaia vântului tehnologizat

parcă o și zăresc la pământ în timp ce țin drumul înainte făcându-mă tot mai evanescentă

ultima stație la cer orbitor de luminoasă și primitoare

se văd preocuparea amenajările interioare de bun-simț fețele îngerești fiecare se salută cu fiecare

printr-o ușoară înclinare a capului zâmbete efemeride

Marele Poet declară deschisă ședința cenaclului

punctul pe harta semantică a universului sunt eu