mi s-a tot spus du-te la biserică

Dumnezeu "ține" toate păcatele omenirii, de la începuturile păcătuirii umane în niște registre bine puse în niște rafturi. Păcatul lui Cain, uciderea lui Abel, cauzată de invidie și mândrie, stau într-un raft, pe care îl mai cotrobăie și alți oameni. Păcatul lui Iuda, trădarea lui Isus, la care se adaugă tot mândria, neîmprietenirea cu ceilalți apostoli, împietrirea inimii, pesimismul iremediabil, sinuciderea de bunăvoie, lucidă. Etc.
Poemul tău, Ottilia, este despre credință și dragoste. Despre noi și Dumnezeu. Felicitări!

pentru comentariul elaborat. Da, credință înseamnă oriunde, oricum, oricând, nu doar afișarea unei mine de creștin.
Să fim oameni! Deloc ușor, dar nu imposibil!

păcatul pe o suprafață plană ar fi interpretarea unui Dumnezeu care se joacă cu brazdele din noi, replică a Sa, în spiralele sale, pe fiecare privindu-l alt lut, uscat, fiecare cu crăpăturile sale.
și dă un strop de ploaie și iartă și ne umple fiecare crăpătură

pentru frumosul, poeticul comentariu.

onorată, Irinel!

are un egregor foarte puternic, și că probabil îi ajută pe cei cu o mai slabă credință, dar dacă puterea crezurilor tale nu izvorăște din tine, categoric nu-ți va folosi la nimic că te înalță un câmp energetic pentru câteva momente. Dacă zborul nu e condiția ta de a respira, gura ta va fi tot umplută cu pământ!
Altarul din inima ta este singurul în care Dumnezeu intră, locația unde se află trupul tău fizic nu are importanță!
Nu pot decât să remarc,Ottilia, vibrația autentică a atingerilor tale cu Dumnezeu!

și aici, dragă Maria, pentru apropierea din cuvinte.