iute

mai repede decât că-i bine. Verbul a vrea, produce reverberații care de multe ori acoperă (chiar până la disipare totală) verbul care ar trebui să ne întoarcă orologiul devenirii noastre: verbul A FI! Uităm să fim mânați în orb prin materie către ceva ce ne anihilează de multe ori esența divină a locuirii în această dimensiune! Devenim niște rotițe fără conștiință de sine într-un mecanism care ne zvârle în moarte! Că adormiți suntem oricum!
O incursiune în termeni aparent ușori într-o conștientizare dureroasă, Ottilia! Așa am perceput eu textul tău!

de călătoriile mele, de la vest către est, în tren de clasă joasă, de ieftineală (și acolo, nu cu bilet, cu nașu)
senzația că timpul stă în loc, am trăit-o
de la o gară, la cealaltă
aceeași senzație o trăiam așteptând scrisoarea. scrisoarea!
tot timpul acela, cât așteptam, se dilata, mă sufoca, apoi, când primeam scrisoarea, timpul acela interminabil, dispărea. unde s-a dus!? nici nu a existat.
a fost o vreme când timpul stătea pe loc. da.

acum, el ne soarbe, noi îl risipim, avem timp de câte n-am fi putut face în zece vieți, pe atunci, dar fără vreo semnificație, fără întreg. bucăți mici, mici, atât de multe, dar atât de mici, încât, n-au cum să țină timpul în loc.

m-au dus, cuvintele, tema propusă, în timpul care mă ținea de mână și eu fugeam, uneori, de el, să nu mă prindă

frumos!

Maria și Tego, pentru rezonare.
să fie iubire!