dependență

De fapt, nu glumeam când vorbeam de vin poetic. Fiindcă textul (nu mai dau citate, că sunt vizibile) spune și despre evoluția gustului pentru vin și pentru poezie. Ludicul e serios, fiindcă nu „beția de cuvinte este scoasă, în primul rând, în evidență, ci „beția de cuvânt”, ceea ce e cu totul altceva.
Sunt câteva cuvinte-cheie în text, care ne ajută să ajungem la sensurile acestuia: „vinul” (cu unele soiuri ale sale), „mucegaiul”.
Desigur, tema este dependența de poezie, văzută printr-un paralelism foarte bine ales cu poezia vinului. S-ar putea zice, sintetizând întregul conținut, că poetul autentic este un somelier rafinat al poeziei (mă rog, și criticul literar ar trebui să fie așa, dacă a degustat mai multe mărci de vin poetic, nu doar pe acelea lăudate deja, ci chiar și un vin poetic de buturugă, rămas necunoscut pentru acești specialiști în vinificație poetică). Nu prea mă pricep îndeajuns la vinuri, însă, „mucegaiul”, în contextele date, ar putea fi și un însemn al nobleței vinului (fie și poetic). Sigur, în subtext, sunt două căi de înțelegere: una, referitoare al ceea ce am spus, la noblețe; alta, la perimarea valorilor. Ceea ce îmi mai place că, tot subtextual, se încearcă aici, prin imagini poetice subtile, evidențierea diferenței între grafomanie (dependența rea de scris) și tumultul creator al celui veșnic îmbătat de poezie.
Dincolo de toate acestea, este evidentă în text problematica receptării poeziei.

Am vorbit prea mult despre nivelul semantic, eludând pe cel stilistic. Nu voi enumera figurile de stil (oricum, nu prea multe), voi spune doar că alternanța dintre gravitate și ironie fină dau o savoare bună vinului poetic de aici, pe care, după ce l-am consumat pe îndelete, mai că l-aș premia. Dar n-am la mine niciun premiu, doar o stea.

am stat putin pe ganduri, dar pana la urma ai dreptate. ca sunt din dragasani si prima iubire nu se uita. si chiar daca acum mai degraba degust, am invatat rostul vinului. de bine!

Îmi place cum ai poetizat alcoolul, mai încerc și eu uneori.