meniul zilei

Și de actualitate. O poezie cuminte, cu economie de metafore și cu metafore cuminți și ele, aproape de banalitatea aceea cotidiană, confortabilă, liniștitoare până la urmă. Asta până la surpriză. Până la punctul de rupere. De ce nu ai scris la limita subzistenței? Ca să mă faci să revin. :) Și aș vrea să tac acum, dar mai scriu. Adjectivul devenit substantiv aduce maximul de tensiune discursului poetic. Dragostea... Da, dragostea poate orice atâta vreme cât mai mâncăm sare și... ceapă împreună. Poate inclusiv să rezolve problema existențială. Oare? Cred că da, atâta vreme cât reușim să o păstrăm.

Otilia, textul tău are o tandrețe brutală – am simțit cum fasolea cu ciolan devine nu doar mâncare, ci și un ritual de iubire în mijlocul precarității cotidiene si taxelor ce ne ajuta sa avem activitate. Ai pus în farfurie mai mult decât ingrediente: o viață întreagă de gesturi mici, de zâmbete obosite și de fericiri simple care țin lumea laolaltă.
Mi-a plăcut mult cum ai lăsat contrastul între realitatea crudă și intimitatea caldă să respire în fiecare vers. De asta e o steluță cu toată inima – pentru că dincolo de mâncare, am simțit omul.

Mi-a plăcut cum ai reușit să amesteci firescul cotidian cu tandrețea autentică a gestului de a găti pentru cineva drag. Textul tău curge natural, aproape ca un jurnal, dar păstrează intensitatea poetică în felul în care transformi „fasolea cu ciolan” într-o metaforă a intimității și a rezistenței în fața unei lumi absurde. Mirosurile, spațiul restrâns, chiar și banii murdari devin parte dintr-un decor în care singura „recompensă” reală e bucuria împărtășită la masă. Finalul e foarte puternic – ironic și tandru în același timp. Dacă ar fi să intervin cu ceva, aș elimina sarea de la ceapă, pentru că dragostea murată e oricum sărată.