Întâiul

Un poem care respiră autenticitate și care reușește să arate cât de fragil și cât de puternic poate fi cuvântul. Îmi place mult felul în care l-ai transformat într-o ființă vie: potcovită, biciuită, obosită, dar și capabilă să alerge, să necheze și să urce dealuri până la floarea-soarelui din tabloul lui Van Gogh. Este o imagine memorabilă, unde arta și poezia se întâlnesc într-un punct de lumină. Observ că forța textului vine și din contrastul puternic: „cuvântul nu doare / noi îl îndurerăm” , da, o afirmație simplă, dar de mare profunzime, care vorbește despre responsabilitatea noastră față de limbaj, despre cum îl folosim și cum îl încărcăm de păcate și sminteli. Eu asa percep- că această poezie a ta, Ottlia, subliniază responsabilitatea pe care o avem în folosirea cuvântului: el poartă energia gândului nostru. De aceea, dacă alegem gândul pozitiv și iubirea, cuvântul devine vindecare și frumusețe deoarece suntem în fond, ceea ce gândim și rostim!. Finalul aduce o deschidere plină de seninătate: cuvântul devine mesager al iubirii, scriind pe cer un adevăr simplu și etern: „iubește și vei fi iubit”. E o poezie care curge cu naturalețe, dar rămâne în memorie prin imagini foarte bine alese și prin muzicalitatea interioară. O meditație despre cuvânt, dar și despre om. Felicitări pentru această scriitură puternică și sensibilă totodată!