între scila și caribda

mie textul ăsta îmi pare cam banal...
Nu că eu aș fi un maestru al cuvântului scris...

așa ți se pare, Ștefan, nu am nimic împotrivă. uneori, banalul iese din sine! e ca și când ai privi o pictură și nu ai înțelege nimic.
și pe urmă, nimeni nu e maestru, oricât și-ar dori!

nu mi se pare deloc un text banal. Poate tocmai pentru că refuză să epateze și, în același timp, nu cade în patetism. Unii l-ar putea simți ușor dulce, ori prea sentimental. Dar pentru mine are o claritate și o concizie care reușesc să fixeze o stare autentică, credibilă până la capăt. Cred că acesta e unul dintre marile atuuri ale Ottiliei. Printr-un cotidian filtrat de o sinceritate aproape copilărească, lipsită de podoabe și artificii, ea reușește să cartografieze emoții elementare, dar greu de prins în cuvinte. Singura sugestie: „unui vortex” în loc de „un vortex” (dar asta e maniera în care am interpretat eu textul).

Claudiu, mă bucură tare comentariul tău. acolo este totuși „un vortex”.

Verbul "a fi" mai ales la a III-sg. este bine de evitat într-un text poetic pentru că pune lirismul pe butuci, luându-i prin raşchetare stratul de stele.

Tu mai şi începi aşa. Viaŧa e frumoasă, dragostea e poezie...iubirea e o emoție uriaşă. Simți?

De aici feellingul lui Petrea Ştefan că poezia ar fi una banală.

Sper să nu te superi.

am schimbat strofa inițială:
“iubirea e o emoție uriașă
de neclintit
foarte aproape singurătatea
un vortex în adâncul inimii”.

pentru Ottilia, dar în graficul liricii olteneşti clasice, cu vorbe puține, o invitație la cunoaştere... Cristal!

onorată, Bogdan. Nu am cuvinte. Spun doar că ziua de azi se transformă (cu accent pe ultima silabă) într-un vortex de bucurie!
Mulțumesc e prea puțin!