Poezie
sete rece
1 min lectură·
Mediu
un gest dezamăgitor
neașteptat de tăios
dintr-un suflet pe care
l-am numit bun
am trăit cu încrederea că
poate fi mereu mai bun decât
sufletul meu
și l-am iubit cu nebunia rebelă
din adânc
fiecare cuvânt șoptit scotea apă
din fântâna sinelui meu
îi potolea setea de poezie
câte frământări unul pentru celălalt
câtă dorință
orice atingere era cumva
arta erosului
departele se simțea atât de aproape
biblic
diabolic
o împreunare a simțurilor
metafizic
era așa de bun încât să-mi doresc să-l depășesc
în virtutea timpului
dar nu am mai apucat
cineva l-a rupt din sine
și lanțul fântânii s-a prăbușit cu tot
cu ciutură
cu sufletul meu
cine să-i mai scoată apă
cine să-i mai întindă o cană
026
0
Un gest — „neașteptat de tăios” — devine securea care retează nu doar încrederea, ci însăși sursa poeziei: fântâna.
Imaginile curg ca o incantație sacră, în care erosul și credința, dorința și metafizicul,
se contopesc într-un dans de lumină și întuneric.
Versurile construiesc o iubire arhetipală,
aproape biblică în intensitate,
unde sufletul celuilalt e văzut nu doar ca refugiu, ci ca ideal.
Și tocmai acest ideal, atins și apoi pierdut,
duce la prăbușirea interioară –
cu lanț, cu ciutură, cu tot ce înseamnă izvor.
Finalul e de o sfâșietoare tăcere:
„cine să-i mai scoată apă” –
un vers care îngheață,
lăsând în urmă nu o concluzie,
ci un gol ritualic.