Atelier Literar

nu mă-mpotmolesc pe cărări de pixeli. din simulacrele de clipe imortalizate n-am cum să-mi învii chipurile moarte de mult. dintre permutările necesare aleg doar pe acelea care se opun stagnării.

te-ai lăsat aprins în cămară și acum dinții bunicilor plutesc nimeni nu mai spală farfuriile le batem în perete ca pe niște cuie pe care calcă un cal orb de trei zile încoace îți bagi limba să

Micro-Scop Sunt două suflete atipice, electrizate în mișcări punctuale, haotice, care își dezvoltă fiecare propriul câmp centrifugal. Este nesemnificativ în cosmos faptul că aceste două suflete se

Tetragramatonul în limba greacă sau tetragrama sacră la evrei. Se păstrează, încă, înscris și pe crucile creștinilor. Este considerat a fi numele eliberatorului poporului ales Israel – Yahweh sau

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva... cât timp se face pâinea prăjită. Norii sunt grei ca niște saci cu nisip, pe care îi și văd, de altfel, cărați de doi muncitori gălăgioși, aproape de aleea

Am fost controlat de la naștere: mi s-a dat notă dacă sunt om sau nu. Nu am intrat la restanță. Apoi, ce-mi amintesc: păduchi și purici. Mie îmi plăceau că plesneau. Ședințele cu părinții erau cel

Te cocoți în fiecare seară pe vârful cel mai înalt al cerului și pândești luna ca să muști din ea perfect măsurând prin compasul timpului exact o felie, o zi de trăit pe partea cealaltă a lumii.

De câteva zile am învățat urletul…. Urletul este ca un fel de şoptit numai că mai intens Ca fluviul, este un râu mai apăsat Şi mai dens…. Urletul apare întotdeauna între două uşi închise Sau la

Se-așază roșu peste verde, mânjeste galbenul un gri, îmbracă munții salopete și câmpu-ncepe-a înnegri. Mă cer albastru încă-o vară, mă soare și mă val sărat, dar toamna, peste dealuri, zboară spre

Alerg încet după o stea și lumea începe să-mi apară un curcubeu de catifea, Un spasm cromatic ce inundă o geometrie abstractă, Când noaptea-și lasă peste goluri amprenta ei inertă. Din turnul

Mi-au trebuit ani să descopăr să înțeleg că ACUM și AICI e tot ce ni se cuvine. Că trecutul ori perspectiva în care  proiectam veșnic viața e cea mai cumplită formă de trădare a clipei noastre.

Pământul mă poartă în cârcă, dar și eu îl port pe cocoașa gândului. Eu obosesc, dar el nu. Între noi doi e o nescrisă punte, o greutate ce se-mparte-n tăcere: el ține trupul lumii pe frunte, eu îi

îmi spui că așa a fost să fie, amestecând dorințe și temeri într-un vârtej al destinului pentru a găsi o ușă ce nu ți-ar strivi conștiința numai că filosofările despre destin apar adesea mai mult

nu m-a omorât nimeni asta e partea cea mai rușinoasă am făcut-o singur am negociat cu cadavrul încă o zi. eu am rămas cu obiceiul de a-mi ascunde gâtul.

Cobora lent, se oprea curioasă pe ridurile obrazului, apoi dansa în tăcere. Uitase de grabă, ca și cum timpul s-ar fi oprit să-i privească rolul. Visez. Plutesc pe lac, merg prin șoapte, iubesc

Găsește-mă te rog, dezgolește-mă de gânduri, dezbracă-mă pe nevăzute, așează-mă din nou pe rotocolul lumii și învârte-mă până când Polul Nord cu Polul Sud se ciocnesc. Prinde-mă încălzindu-mi

Şofam. Eu, care… n-am nici permis de pescuit. După primii trei sute de kilometri am realizat că fugeam. Din nefericire. Am tras pe dreapta. Am coborât din pat şi mi-am aprins o ţigară. Fără

Într-o după-amiază, străzile nu vor mai auzi pașii mei pe drumul către școală. Lumina va cădea, ca întotdeauna, sau s-ar putea să fie mai pală. Vântul va căuta, nemulțumit, pe cineva. Copacii se vor