Trebuie să plec

Ai o teză și construiești în jurul ei, ca un exeget al sacrificiului, foarte echilibrat, fără să ieși din canon. Ceea ce este în egală măsură bine și rău. Însă indiferent câtă îndrăzneală preferăm în discursurile poetice, poezia ta se califică și se recomandă. Fiind voit lacunar, lăsând punctele de suspensie să permită fiecărui cititor să ducă narațiunea mai departe, construcția ta se menține prin ea însăși. De exemplu, la început, imaginea „picioarelor murdare” mi-a amintit de Cioran și de un anumit tip de ieșire din scenă, câtă vreme „undeva, la începutul lumii,
copilul încă rătăcește” m-a întors la arealul ecleziastic. Și nu mă pot abține, dat fiind că următoarele două versuri conțin cuvântul „răcește”, nu mă pot abține să nu mă întreb cum ar fi fost dacă ai fi scris: „undeva, la începutul lumii, copilul încă răcește”. Dar după cum spuneam la început: eu tind spre mai multă îndrăzneală. În concluzie, felicitări, un text plin de conținut, asumat. Lucru bine făcut!