Dana Banu

tocmai te-am condamnat la încă o moarte pentru că nu erai aici lângă mine să îmi spui te iubesc în fiecare zi frumoaso ce treci prin zâmbetul lumii cu o ciocolată pentru prietenii tăi în

mentosane eugenii brifcor șotron ciocolată pitic banane și portocale pe dulap uite așa a trecut copilăria m-a iubit atât de mult încât nu a plecat niciodată de la mine cu totul îmi stă agățată de

nu lăsa lumina să intre în camera aceasta închide ușa când pleci e frig și februarie trece poate martie îți va aduce vești despre noi drumul e alb înainte trec prin bucurești metrouri troleibuze

prietene îți povesteam despre pantofii aceia roșii pe care îi priveam atentă acum vreo 30 de ani în vitrina magazinului de lux din Orașul cu prea mulți oameni îmi lipeam cu gravitate nasul de

la fiecare fereastră o hidră zâmbind plouă cu ghiocei și violete peste orașul muribund plictisul pândește din crăpătura unor zile pustii dacă privești prin frunza aceasta de oleandru spre

atunci liniștea a coborât peste casele noastre am deschis fereastra nicio lumină în orașul acesta am văzut oameni ascunși într-o imensă tristețe am plâns pentru ei nu ne-au auzit și nu ne-au

voi învăța și eu în cele din urmă să plec atunci liniștea va avea culoarea absenței mele boala nostalgia sau moartea sunt clișee cel puțin așa am învățat din poeziile scrise de urmașii lui

să admirăm această perfectă construcție coloanele ei albe acoperișurile roșii ferestrele cu iederă și vedere spre nord o casă primitoare spun călătorii papagali maimuțe tigri câțiva lei

și s-a făcut liniște am ieșit din semne cu umilință împovărați de atâtea seri în care am stat la masă cu neputințele noastre porțile s-au închis primăvara aceasta vor înflori iar gări mici și

nu știu cine aprinde acum luminile orașului doar trec uneori pe străzi cu umerii aduși înainte sunt ca și voi pacientul unui veac muribund port asupra mea toată rănile sângerânde înscrise în

îmi aduc aminte zăpezile uluitoare și munții nu știu de ce în ultima vreme cuvintele parcă le rup din carne din os și din sânge le arunc înspre lume și fug Cinematograful în copilărie

căței de pluș bibelouri albastre cuburi de plastic câte nimicuri adună oamenii purtându-și zilele pline de praf în pumnii strânși a neputință o vorbă nespusă la timp potrivit aruncă în aer

am să îți vorbesc despre femeile frumoase și libere nu despre cele care își ascund cu frică anii și fotografiile de dată recentă prin sertare care își pun pe pereți în rame aurii și

trecea un soare stingher pe strada mea hei unde pleci i-am spus nu că m-ar fi ascultat nu că m-ar fi privit cu atenție uneori mi-e frig și tac devin mai matură atunci aprind o lumină în

eu știu tu vei veni atunci se vor întoarce apele înspre lună și pietrele se vor închide atunci ca două zepeline colorate vom pleca spre departele lumii va ninge cu galben de floarea-soarelui

atunci am învățat să tac apăsat cu pumnii strânși ascunși în buzunarele sarafanului de liceu cu două codițe firave și o cordeluță stupidă și albă pe cap pământul avea gustul amar atunci mi-am

sunt sigură că într-o zi din trupul meu inert se va naște o lumină ea va purta un nume împotriva tăcerii ascultă-mă nisipurile ard tamarinii înfloresc încă o dată praful desenează semne pentru