închide ușa când pleci

Daca tot am intrat in poem, ca_de_obicei nu inchid nici o usa si aprind toate luminile, asa ca sa fiu vazut... sa se stie ca a trecut hunul de la primul si pana la ultimul cuvant... ei, mi s-a facut frig... aprind cuvintele ele ard cel mai fierbinte....
\"și
uite așa se scrie poezia aceasta
nu ne va ține de frig nu ne va ține de foame
doar va lumina într-o zi
printr-o ușă închisă
prezența mea permanentă
în acel ventricul al tău \"
Iata un final curajos... o speranta!

Am zarit usa intredeschisa si ti-am adus pantofii cei
rosii in dar. Umblam si eu tot descult peste vremuri din alea neconturate. Lacul s-a mai sters si nici eu nu sunt azi acolo. Poate maine victoriile n-or sa ne mai ia prin surprindere. Poate maine-ti aduc in dar tineretea si cei treizeci de ani. Asa se canta si inca se mai canta si azi in Orasul de dincolo de munti, si de usi, si de ani

lucian

mi-a placut poemul tau. rece si strans. imaginile clare si cu aer firesc, versurile curg lejer fara sa te oboseasca. ai multe triple de versuri reusite. titlul bun si finalul. cu prietenie, bia

îmi place cum s-a scris acest poem. Este posibil să-l fi scris dintr-o respirare, în stilul tău caracteristic.

Uln, hunule, sunt bucuroasă de trecerea ta pe aici;

Lucian, m-a impresionat comentariul tău, iau repede pantofii cei roșii pentru care îți mulțumesc și nu uit să îți spun că ești unul dintre cei mai dragi cititori ai mei;

Cristina, îți mulțumesc pentru lectură și apreciere;

Gelu Bogdan, ai dreptate desigur(cum altfel:)) îți mulțumesc și ție

Un poem care resimte o incarcerare a cuvintelor si, de ce nu, a eului liric, pana si iubirea se savarseste in interiorul a ceva, fie el ventricul(?!) fie el sentiment.

Imi cer scuze ca nu ofer un comentariu detaliat. Timpul!
Toate cele bune, vecina! Mi-a placut

dănuțo, dacă ți-a plăcut cu siguranță asta îmi e îndeajuns

îți mulțumesc

salut:)

în cameră lumina de afară poate risipi aces stare indefinită a inimii în care prezența celuilalt e ea însăși o lumină fragilă și inefabilă. O lumină a tăcerii ce luminează prin ușa închisă. Toate neînțelesurile și absențele se strâng, se prezentifică în cercurile albastre desenate din ventriculul stâng, în ascunzișul metafizic al unei vârste de poveste. Cercurile albastre sunt locul unei concentrări dar și cercurile mereu lărgite provocate de aruncarea de sine în apa teritoriilor vaste, cu elanul pelerinului mișcat de o chemare abia sesizabilă, însă irezistibilă. Neputința de a poseda sau localiza ținta acestei chemări ce ia ea în posesie dorința pelerinului dă acea imagine de grație absurdă, în care sentimentul de tristețe și absență își întrezăresc crepusculul, se lasă estompate de prezența pură.

poetul a plecat din poezia aceasta deja, era aici doar un gând fragil, nu pot decât să îți spun că tu ai mereu și mereu o anume dreptate, ești mereu o prezență îngăduitoare,

îți mulțumesc pentru semnul de lectură

cu aceeași prietenie ce trece peste litere tremurătoare sau cuvinte de moment,

stii, Dana, eu las de la o vreme usa deschisa, inchisa fiind.
Cheia e pierduta demult, cine stie unde sau cine mai stie cui, eu am imbatranit si uit

ai scris aici o poezie ca o prelungire a unor ganduri ce-mi dau rotocol sau poate pur si simplu pagina ta astazi mi-a fost o usa deschisa, nici asta nu mai stiu

in camera aceea intunecoasa, speranta sta ghemuita, cumva e teama acolo, cumva e resemnare acolo
asta nu-i tine nici de foame, nici de sete, normal
poate un vers, doua, trei jumate sa mangaie putin
o iluzie

inca ceva: cand am lecturat prima oara poezia, aici
\"niciun cântec astăzi pe stradă
doar oameni bătrâni și dricuri\", in loc de \"pe strada\" am citit \"de zapada\"...

si-am zambit trist, ca tine:

\"niciun cântec astăzi de zapada
doar oameni bătrâni și dricuri\"

îți mulțumesc pentru semnul de lectură, apreciere și înțelegere lăsat aici,

PS: hai, bre, la bucurești, vezi că am să citesc pe 10 martie la deko, apoi cred că fug în Tahiti, Cuba sau Hawai, nu știu dacă ne mai citim:)))