liniștea călătorului printre cuvinte

Ar trebui să citez tot poemul vers cu vers, ca să spun de nxversuri cât de mult mi-a plăcut.
Totuși:
\"ultimul pictor orb salutând cu discreție
dintr-un cerc al poeților dispăruți
morți fără drept de apel încă înainte de a se naște\"

Inefabil.

Revenind.

doar cuvinte ușor patetice(vorbesc despre textul meu de aici) care mă nemulțumesc dar...cititorul este suveran pe pagina mea

îți mulțumesc(nu din politețe)

Scrie doar ce te-ncântă.
Altfel, te va amuți poezia.

un poet încântat de propriile sale cuvinte se expediază singur la coșul de gunoi...

îți mulțumesc pentru revenire

Însă doar atunci când poetul își scrie propriile sale cuvinte.
Am scris undeva pe pagina-mi:

\"Nu noi scriem,
Ea, poezia,
se prelinge prin noi.\"

Dacă nu poți să-ți fii Pygmalionul fiecărui poem, încă n-ai învățat să eliberezi îngerul din captivitatea marmurei.

Mai cugetă hamangioaico...

Ca simpla cititoare, te felicit Dana Banu pentru aceasta frumoasa scriere, in special ultimile doua strofe mi-au mers la suflet.
cu drag

Victoria Chitoveanu, îți mulțumesc pentru apreciere;

Romulus, am mai tăiat din text, parcă e mai bine acum:)

ma doare si pe mine linistea asta. tacerea care vorbeste, de fapt.

îți mulțumesc

cred ca poetul este un autentic \"calator printre cuvinte\", dar linistea sa este doar aparenta; este ca \"linistea dinaintea furtunii\", un moment in care versul se afla inca in stare germinativa.
poate doar atunci sa ai senzatia unei cautari in van, a ceva ce stii ca nu vei gasi niciodata.
dialogul imaginar cu elian, un alter-ego cred, al Danei Banu, are o nuanta accentuata de melancolie, cauzata de perceptia acuta a cenusiului vietii:
\"nicio lumină în orașul acesta\",
si amplificata de imposibilitatea comunicarii,
\"am văzut oameni ascunși într-o imensă tristețe
am plâns pentru ei
nu ne-au auzit și nu ne-au privit\".
exista in poezia de fata o sugestie: intoarcerea la \"radacini\" la ceea ce reprezinta autentica sursa de inspiratie, la varsta cand \"pietrele noastre albastre se închid
pe țărmurile unor mări inocente\".
cred ca mesajul din versurile finale este demn de a fi retinut:

\"există un loc unde cuvintele nu mor odată cu noi\";

gasesc aici o nuanta de filosofie platoniana, vizand acea lume a inteligibilului,a ideilor eterne, imuabile ale caror copii imperfecte sunt lucrurile sensibile;
dar, dincolo de planul filosofic transpare gandul poetic: exista un spatiu cultural in care poezia ramane drept marturie a ceea ce am fost, am gandit, am creat.
caci omul a fost nascut pentru doua lucruri: pentru a gandi si pentru a crea, iar poezia...este locul geometric al cuvintelor, stapanite de un zeu muritor;
\"daca privesti in urma vei intelege\"...sentimentul regasirii de sine, prin cautare. remarc si elemente de continuitate, prezente in ultimele poeme create de tine: motivul \"pietrei albastre\", este original.
deosebita apreciere,
amalia

te regăsesc privind spre cuvintele mele cu același ochi limpede, nu pot decât să îți mulțumesc pentru acest comentariu atât de apropiat de literele de aici,

ești un cititor care face cinste paginii mele,

îți mulțumesc

aici e patetismul
de fapt
nu în versuri în faptul în sine
\"am văzut oameni ascunși într-o imensă tristețe\"
\"nu ne-au auzit și nu ne-au privit\"

să ne mai uităm în urmă, Dana?

să ne uităm, de ce nu, asta nu înseamnă că se va mai aprinde vreo lumină prea curând

hmm, nu îmi imaginam că ai să treci prin patetismul meu de aici, un semn bun se pare...

mulțam fain

mumai si numai daca îmi spui unde găsesc locul acesta:
\"există un loc unde cuvintele nu mor odată cu noi
acolo unde serile au parfumuri suave
acolo unde munții sunt doar o lumină
mereu aproape departe mereu\"
un poem foarte frumos, scris sensibil, așa cum numai o femeie poate să o facă.
numai bine și somn ușor.

îți mulțumesc degrabă pentru atenție(era să spun fursecuri și măsline:))

locul acela poate îl vei afla și singur la vremea potrivită dat fiind răspunsul meu e clar că ți-am pierdut din start iubirea:)

îți mulțumesc pentru apreciere,

noapte bună

PÃȘEȘTE OMULE
pășește omule lutul frământat chiar de nu are gânduri
salcâmul își așterne spinii la picioarele tale
călcâiul tău nu strivește
soarele s-a rostogolit de la răsărit la apus
în goana copilului la sfatul bătrânilor
ai plâns odată cu ploaia rătăcită-n uluce
scrisoarea e atât de scurtă
când nu ești alături de cel ce ți-a scris-o

Cu prietenie de suflet,
Marcel Cepoi

mulțumesc

cu aceeași prietenie,