Dana Banu

Am plecat din București dimineața nu prea devreme, eu, Basri și Alice, pentru mine important e drumul, asta e știut deja, Basri, soțul meu, e fericit să își plimbe tânăra(încă) soție prin lume,

sunt doar eu aici stăpân al pământului meu fără nume dator vândut la masa înserărilor voastre la mine acasă nu e niciodată prea mult prea târziu prea devreme sau doar simplu prea prea nu îmi e frig

plecările se întâmplă mereu pe jumătate de parcă aș căuta prin lume doar pasul tău aceleași linii albe fără de capăt cuvinte într-o limbă străină rostite de oameni întâmplându-și istoriile

un fel de moarte ne-a lovit nici nu mai știu pe unde ești copilărie a mea cu flori la ferestre de ce nu mai stai lângă mine când trec obosit și matur printre oamenii aceștia străini poți să vii

Astăzi oamenii sunt o prezență mult prea îndepărtată asta înseamnă că nu vor reuși să mă enerveze, își spuse Magda-Lena deschizând pe jumătate fereastra. Mansarda e plină de praf și de liniște.

În fiecare duminică de la ora 19.30 se întâmplă în clubul Spice(situat pe Calea Victoriei între Casa de modă Venus și Poliția Capitalei) o seară de folk live. Îi puteți asculta pe: Alina Manole,

multă lume se agită în jurul meu toți vor să îmi spună câte ceva stau liniștită în casa mea telefonul e închis ușa la fel tot mai departe eu de mine m-aș vrea oamenii pot să dispară în ceață am să

pe Corso trec vânzători de vârste cuminți nu cumpăr nimic călătoresc prin mine la pas sunt un nabab al zilelor inutile am acasă 1000 de pietre și niciun vers născut din senin am pletele încă în

colegul meu de școală generală cu 2 ani mai mare aceeași zi de naștere aceeași privire obosită dar acum eu am teniși albi și 200 de poezii scrise în ultima vreme el e doar un actor îmi poartă încă

am luat cu mine cândva din nebăgare de seamă umbra ta stă acum în sertar plină de praf nici nu știu ce aș mai putea face cu ea prietenii îmi spun că nu e de bine ce vină am eu că nu mă poți opri

omul acela îmi spun e doar un drum care așteaptă cuminte să fie trecut cu pasul în gând poartă ochelari și cuvinte ca ale tale uimirea mea e mereu aceeași privindu-l de unde a venit și ce caută el

astăzi nu sunt acasă pentru nimeni mi-e din ce în ce în ce mai greu să rostesc prea multe cuvinte în fond spunem doar da spunem doar nu spunem dana banu tragem linie adunăm cam atât nu mai e nimic de

oamenii trec prin lumină apele unor mări neștiute de nimeni dau nume distanțelor încă o primăvară ne strigă pe nume elian privim spre vârstele noastre cu blândețe stăm în sinele acesta

cu siguranță voi muri într-o zi cu soare când plouă parcă e mai greu să te împaci cu formele incerte surâsul meu se prelinge pe sticla ferestrei închise să poți supraviețui propriilor