Dana Banu

ea se însera nu îmbătrânea doar se însera puțin nu foarte mult doar cam cât i-ar trebui unei păsări flamingo să treacă în zbor pe deasupra unui oraș inexistent doar cam cât i-ar trebui

îmi iubesc prietenii cu disperarea celui care mai are în fiecare dimineață încă o zi de trăit scriu dintotdeauna poezii pentru ei le dăruiesc nume noi ce rămân tatuate pe fruntea lor și strălucesc

aș fi vrut să îi înțeleg pe oamenii aceștia ascunzându-și discret zilele netrăite prin buzunar trec peste somnul lor cu luna broșă albă în rucsac iau primul tren și plec înspre mare acolo mă

știi, uneori mă gândesc la mine ca la o tăcere aspră arzându-și mocnit conturul îmbătrânim, dana banu, ne petrecem timpul pe după umerii firavi ne va ține de cald, ne va iubi într-o zi prea mult

Se aud pași.Cînd aproape, aici lânga mine, cînd îndepărtați, pierduți. Un soare de vară tîrzie, prăfuită. Un soare aspru și tăcut. În Orașul Părăsit nu a trăit cu adevărat niciodată, nimeni. Doar

Era prin iulie sau august cînd Magda-Lena tocmai se pregătea să tragă jaluzelele. Aproape toată vara își ascuțise oasele pe lemnul patului. De afară se auzeau din ce în ce mai îndepărtat vocile

el privind speriat locul gol de lângă umărul său stâng pentru cea plecată departe înnoadă un colț la batistă să nu uite drumul de întoarcere încă un nod pentru ochiul ei negru din care ies

el dezbrăcându-se de trup adulmeca urma pasului meu prin plânsul lui treceam înspre dimineață se destrămau norii prin ceruri de vară târzie vulturi prevestitori sfâșiau duminici cu prieteni și

Părea că totul fusese real. Mîna tatălui meu luminînd mahonul vechi al mesei din sufragerie, candelabrul imens cu 7 brațe, spaima de atunci a ochilor mei, liniștea, duminicile cuminți care te

nu am reușit să fiu sau să rămân doar pași pe nisip doar treceri prin praf de drumuri nesfârșite cum gura mea nu amuțește cum strigătul se zbate și iese fără ecou din trupul meu firav aplecat

prietenii mei atât de puțină am rămas și atât de departe de voi ca într-o menajerie de plastic îmi devorez îmblânzită snopul de iarbă proaspătă al tinereții în ochiul Lui culoare aș vrea să

Prin vara lui \'90 locuiam cu chirie într-o garsonieră de pe lîngă Cișmigiu, mîncam la restaurantul uniunii scriitorilor că era ieftin și aveam prieteni cu abonament și legitimații, mă plimbam cu

știi, vreau să pun o virgulă, să tușesc și să spun că nu, Nu sunt eu cea care să tacă privind cum sub bocanci negri se strivesc poeții! prietene, lanțul acesta lung al libertății, cum ne poartă el

știi cum îți spuneam Mutti nu-i nimic stai liniștit nu-i nimic nu-ți fie frică e doar o vulpe alergând prin zăpadă e doar o vulpe (știi cum îți spuneam Mutti râzând în hohote despre părul roșu al

e vreme de toamnă murindă batem pasul pe loc ritm cadență strălucitoare treceri va veni frigul ploile pământului vor desena alte umbre prin burguri de ceară hai elian un pas încă unul e