Visul

Părea că totul fusese real. Mîna tatălui meu luminînd mahonul vechi al mesei din sufragerie, candelabrul imens cu 7 brațe, spaima de atunci a ochilor mei, liniștea, duminicile cuminți care te împăcau cu tine și cu toată lumea. Și iar, mîna tatălui meu, resemnată, mîna tatălui meu luminînd, aplecată puțin înspre moarte. Mama mea era o femeie frumoasă. Avea părul roșu ca o fugă de vulpe iarna prin zăpadă, uneori cînta la pian. Apoi a plecat. Căuta ceva ce știa că nu va găsi niciodată. Întunericul mișcă in jurul meu nisipuri arzătoare. Port în buzunarul hainei o piatră mică, cenușie, din piatra aceasta se face dimineață și seară, e in ea, adunată, toată răbdarea celor care așteaptă. Tot în buzunarul hainei mai am o bucată de cretă albă, cu ea, desenez uneori, vara, cînd străzile orașului sînt pustii, cercuri și în fiecare cerc cîte un om. Cercurile și oamenii desenați de mine rămîn acolo pînă cînd ploaia le șterge. A căzut greu timpul, mi s-au zgîriat tălpile picioarelor de atîta fugă și pleoapele mi le-a uscat vîntul și frigul pămîntului. Frigul care desenează pe străzi cerșetori și nebuni în haine zdrențuite. Am cîntat ani de zile și de nopți pe la porțile altora cîntece fără de seamăn și cuvintele mi-au secătuit trupul odată tînăr și frumos și cîte amurguri de ceară nu am luminat eu cu ochii mei pentru alții. Eu căutam ceva, ceva ce știam că nu voi găsi niciodată. În curînd mă voi retrage tăcută, pe linia vieții din palmă, toate cuvintele cîntate de mine in acele cîntece fără de seamăn se vor închide în ele pentru a nu mai fi auzite niciodată. Părea că totul fusese real dar nu era așa. Visul, doar el, adusese pentru mine cuvintele acestea. Dimineață, fumul albastru al țigării și aburul de cafea neagră. E timpul pentru o nouă zi de căutare, eu caut ceva ce știu că nu voi găsi niciodată.