Jurnal
Domnule Emilian,
18 noiembrie noaptea
1 min lectură·
Mediu
știi, vreau să pun o virgulă, să tușesc și să spun că nu,
Nu sunt eu cea care să tacă privind cum sub bocanci negri se strivesc poeții!
prietene, lanțul acesta lung al libertății, cum ne poartă el spre țări inocente
elian va deschide în seara aceasta poarta doar pentru tine
e semn că printre oameni e noapte și preatârziul bate patetic la ușă
surzi, șchiopi, muți și fără de lumini ei caută înspre tine
ia și bea din paharul acesta al singurătății
te va duce el într-o zi acolo unde pietrele, apa și focul nu au nume, înțelesuri și semne
crede-mă, oamenii și straiele lor sunt doar o ascunzătoare perfectă
poți delicat să le spui bună seara
poți delicat să le spui că domnul Emilian a trecut pe aici
nu vor auzi
rânjetul lor indiferent va colora istorii de o zi,
penibile clipe...
am văzut oameni coborând în subterane
oameni murindu-și biografiile cu distincție și inutil
știi, desenez acum cu pixul meu cel verde un ceas
va număra el orele, secundele sau anii
va ști el să îți spună(chiar și atunci când elian va tăcea)
că Ești
bucură-te Poete, fii fericit!
ești singur...
084118
0

iată o mărturie care neagă subtil sfârșitul poemului.
iată că intru în personalele oamenilor, pentru că sunt deschise, deci cumva mă lasă să, și deși iar mă numește cineva patetică mâine, nu mi-e rușine să fiu și așa, pentru că mă simt cumva poezie atunci, mai ales atunci.