Poezie
poveste de iarnă
2 min lectură·
Mediu
aș fi vrut să îi înțeleg pe oamenii aceștia ascunzându-și discret zilele netrăite prin buzunar
trec peste somnul lor cu luna broșă albă în rucsac
iau primul tren și plec înspre mare acolo mă așteaptă scoici vapoare încă o iarnă de trăit
și tu
călător prin nopțile pământului număr casele mici cu lumini și copii la ferestre
am tocit munții cu gândul i-am preschimbat în nisip auriu
sătulă de blândețuri și valsuri cu moartea pe înserat
urc în ultimul vagon spre departe
am monede mărunte numai bune de plătit un bilet doar dus fără întoarcere
am un pix verde și un carnet cu poezii necitite de nimeni
și mă mai am și pe mine învățată pe de rost cât pentru încă o viață
lungi cuvinte numai bune de stat cu ele la masa tăcerii
instrumente neacordate bănuite doar niciodată avute
dâre obscure prefigurând căderea în apele uitării
să oferim elian o șansă acelor cetăți de nisip
pasul nu tremură vocea se stinge
luminile rampei adorm
se aude marea umezind nestatornic finalul
iau broșa mea albă o pun pe cerul tău
va lumina ea distanța călătoriei mele niciodată întâmplate
tu așteaptă-mă căutând preatârziul
desenează poduri și femei cu pălării violet
acum e seară și încerc să înțeleg
oamenii aceștia ascunzându-și discret zilele netrăite prin buzunar
043387
0
elian elian
pasul nu tremură vocea se stinge
e îndepărtare în poema ta
dar nu the end
e ca și cum ai căuta răspunsuri în pumni elian
iar asta
e de colecție
\"distanța călătoriei mele niciodată întâmplate\"
acuma plec și tac