Prietenii mei cascadorii...

Prin vara lui \'90 locuiam cu chirie într-o garsonieră de pe lîngă Cișmigiu, mîncam la restaurantul uniunii scriitorilor că era ieftin și aveam prieteni cu abonament și legitimații, mă plimbam cu trenul în fiecare săptămînă și scriam poezii. În anul acela l-am cunoscut pe Adrian, avea aproape 30 de ani pe atunci, tocmai venise dintr-o insulă îndepărtată al cărui nume nu mi-l mai amintesc, era înalt, bronzat și cascador, toată ziua făcea cascadorii la Buftea. Ne plimbam noaptea prin Piața Amzei în haită, așa ne plăcea nouă să spunem pe atunci, că eram niște lupi tineri, eram 7 sau 8 prieteni și cînd se lăsa seara și apăream în Piața Amzei, toți ochii trecătorilor ne priveau cu mirare. Cel mai mare și mai frumos era Adrian. Purtam pe vremea aceea două codițe subțiri și aveam o figură mult mai infantilă decît acum. Cînd oboseam de umblet pe străzi, Adrian mă lua pe umeri, de pe umerii lui am văzut eu aproape jumătate din nopțile Bucureștiului de atunci. Prietenii mei cascadorii aveau cu toții părul lung și blugi decolorați, eram singura fată din grupul lor, spuneau ei că în haită nu intră fete, e interzis, pe mine mă acceptau pentru că se impunea să fiu protejată, ziceau ei că sînt prea cu capul în nori și fără familie nu poți să te descurci în lume așa că de cum se făcea seară veneau să îmi aducă piersici, casete cu muzică rock, cărți de citit pe care se semnau, caise și alte bunătățuri. M-au dus o dată la Ambasador, acolo era un restaurant plin de bărbați îmbrăcați în costume scumpe și femei amorisind a parfumuri străine, cînd am intrat s-a făcut liniște, au vrut să ne dea afară dar Adrian îi cunoștea pe cei din formația care cînta acolo și ne-au lăsat să rămînem, atunci pentru prima oară în viață am ascultat o formație care a cîntat doar pentru mine, mi-au cîntat melodia lui Armstrong- what a wanderful world- și toți bărbații aceia îmbrăcați în costume scumpe și femeile de lîngă ei amirosind a parfumuri străine au tăcut. În vara aceea am învățat de la prietenii mei cascadorii multe lucruri, am învățat cum trebuie să te apropii de un cal și să îl îmblînzești, cum să înțelegi muzica rock și să o iubești, cum să știi privi și înțelege nopțile Bucureștiului. Primul a plecat Adrian, s-a întors pe insula lui îndepărtată, acolo începuse războiul civil și soția lui murise într-o luptă de stradă înainte să ajungă în Romania. Apoi au plecat și ceilalți. Nu s-au mai întors niciodată. Eu am plecat la rîndul meu dar de fiecare dată m-am întors. Eu știu privi și înțelege nopțile și zilele Bucureștiului, prietenii mei cascadorii m-au învățat.