Dana Banu

cînd te întorci seara înspre casă toate întîmplările zilei vin ele în urma ta se ridică deasupra blocurilor se fac nori pufoși adormitori se luminează toată strada plouă din senin

Prin vara lui \'90 locuiam cu chirie într-o garsonieră de pe lîngă Cișmigiu, mîncam la restaurantul uniunii scriitorilor că era ieftin și aveam prieteni cu abonament și legitimații, mă plimbam cu

Eu port în mine sămînța morții tale în fiecare zi o ud o pun să stea la lumină îi vorbesc va crește ea într-o seară cît altele în zece seara aceea e din ce în ce mai departe din ce în

da\' ia domnule poet odată pistolul ăla și trage traaage mă n-auzi degeaba degeaba cîntă bufnițe prin copaci în fața casei mele de- acum e de bine măi domnule poet e semn că spre

Uriașe flori de regina-nopții s-au deschis astă-noapte pe strada mea semn că ești aproape de casă tu cel venit pentru călătorul de mine precum drumul cel fără de capăt cît praf cîtă

Neadevărat spune el, neadevărat poezia trebuie îndelung supusă trebuie să o iei deodată și să o arunci către aștrii doar doar nu s-o mai întoarce-napoi să spunem deci cuvinte să ne ucidem

Noaptea urma să cadă neliniștită. Pe insulă au crescut iar lumînări aprinse și ard cu flacără înaltă, subțire. Am rămas puțini. Peste cîmpia asta aridă unde m-am născut, zilele cad greu, din ce în

Se făcuse deja seară. Era toamnă și ceață. În halta aceea care se voia gară, trenul aștepta deja de prea mult timp. Toată lumea din jur privea cu ochi măriți și gura deschisă a provincială mirare la

Locuiam pe strada aceea la casa cu numărul 60. Zilele curgeau monoton și nu-mi dădeau nici un semn. Pe strada noastră era întotdeauna o liniște de duminică. În fiecare casă locuia cîte un om

lui Oleg Garaz, cu aceeași frățească iubire pe care anii aceștia care tot trec nu o pot schimba Lumea își continuă mersul. Lumea aceasta care va trăi și după atît de sigura moarte a fiecăruia

De câtăva vreme mergeam unul lângă celălalt pe drumul acela prăfuit din afara orașului cu prea mulți oameni. Trecuse timpul, greu, monoton. Așteptam tăcuți momentul în care, într-un sfârșit, viețile

Cuvintele acestea vor să înlăture ceața vremurilor căzută peste imaginea Anei. Dincolo de zbaterile monotone ale timpului omenesc, lumina ei blîndă o simt chiar și acum, aici, lîngă mine. Lumina ei,

La ora aceea a amiezei halta era pustie. Cîmpul se prelingea topindu-se galben. Mirosea a pîine caldă și era liniște. Din pămîntul uscat se ridica în valuri praful, obosind privirea. Cu toate

Părea că totul fusese real. Mîna tatălui meu luminînd mahonul vechi al mesei din sufragerie, candelabrul imens cu 7 brațe, spaima de atunci a ochilor mei, liniștea, duminicile cuminți care te

Se aud pași.Cînd aproape, aici lânga mine, cînd îndepărtați, pierduți. Un soare de vară tîrzie, prăfuită. Un soare aspru și tăcut. În Orașul Părăsit nu a trăit cu adevărat niciodată, nimeni. Doar