Călător

În poem se împletesc două orientări în călătoria existenței, două stări sau curente opuse ce taie albia vieții. Unul dintre ele răsare din inima nopții, ca semn al purității și sfințeniei iubirii divine ce își deschide tainic petalele în intimitatea ființei. Hiperbolizate, florile albe și înmiresmate indică centrul misterios al unei prezențe ce atrage, cheamă și întâmpină călătorul în pragul propriei sale case. Ele îl redau luiși, locuirii poetice a lumii, îl sustrag curgerii spre moarte pe un drum în care praful, oboseala, incomunicabilitatea, temporalitatea devorantă – kronos – sunt simboluri ale nerodirii existențiale a iubirii. Altfel spus, semne ale captivității în drumul privit ca sistem labirintic sau în păienjenișul unei căutări ce se alipește de firele iluziei și nu odihnește eflorescențele timpului sacru – kairos.

Florin Caragiu, mă grăbesc să răspund celui mai elaborat comentariu de care am avut parte de la intrarea mea pe site-ul acesta(recunosc recentă intrare), fără intenția de a explica în vreun fel, textul scris deja de mine, l-ai explicat tu într-un așa fel încît nu-mi rămîne decît să aștept cu atenție și prețuire orice altă trecere de a ta. Comentariul tău m-a obligat să îmi recitesc răspunsul de prea multe ori, ajungînd el din cauza asta probabil, prea sec și rezervat, salut încă o dată acuratețea cuvintelor tale.