Dana Banu

el dezbrăcându-se de trup adulmeca urma pasului meu prin plânsul lui treceam înspre dimineață se destrămau norii prin ceruri de vară târzie vulturi prevestitori sfâșiau duminici cu prieteni și

el privind speriat locul gol de lângă umărul său stâng pentru cea plecată departe înnoadă un colț la batistă să nu uite drumul de întoarcere încă un nod pentru ochiul ei negru din care ies

când vii înspre mine eu ridic întotdeauna brațul drept către soare fratele meu ce de lei am mai ucis împreună ce de nisipoase castele ce de zăpezi ne vor îngropa trupurile departe unul de

de la toți bărbații care m-au iubit am învățat că lianele mor daca nu au de ce să se prindă nicicând nu am fost mai singură decât în ochiul lor lacom mâna lor peste clavicula mea subțire

iată-mă fără steaguri de luptă înfipte între omoplații celor care m-au iubit am privit în dimineața aceasta spre soare am deschis ușa casei și tu nu erai acolo am făcut un pas înainte să te

întreagă e umbra acelor vremuri când printre albe pietre de mare trecea elian ochii ei străluceau în aburul nopții orașul pustiit cu clinchet suav i se pierdea între gene la umbra palmierilor

Era prin iulie sau august cînd Magda-Lena tocmai se pregătea să tragă jaluzelele. Aproape toată vara își ascuțise oasele pe lemnul patului. De afară se auzeau din ce în ce mai îndepărtat vocile

el s-a întors cu spatele înspre lună exact în același moment eu priveam într-o oglindă neagră indiferent și trist el se îndepărta printre aștrii în penumbră aerul nu se mai respira albă și

bătrîne, cînd îmi povesteai tu despre iubirile tale ascunse prin țări fără nume cum se mai făcea așa deodată seară îmi vorbeai despre orașul cu umbre despre trecerea timpului și a norilor eu

de unde veneau zilele acelea colorate și multe nici nu mai știu le trimiteam mereu înspre tine și nu mai ajungeau am crezut că era o greșeală de scriere a numelui cînd le-ai primit tîrziu și

cu ultimii bani mi-am cumpărat un semn de întrebare îl port uneori seara cînd printre ierburi de leac și sticluțe colorate adorm uneori vara cînd bunica mea și-a pus cîrpă neagră peste

despre oamenii locului nu se știa mai nimic purtau dimineți închise la gît zile apretate și meloane albastre locuiau într-o țară a nimănui mereu aproape departe mereu între prima și ultima

voi căuta o altă patrie pentru a îmblînzi ridul negru urît al timpului fără de tine voi șterge fiecare urmă a pasului meu dinspre naștere înspre acum prin limba altora voi călători în

caut din ce în ce mai des literele pierdute în vremea aceea era ploaie, frig și toamnă peste marginea lumii suspendate de frînghii roase dormeau păpuși de porțelan crăpat nu mai era nici un drum

Era odată spre înserarea lumii un copac singur, uscat și bătrîn. Toate păsările cerului și alte viețuitoare treceau înspre țările lor fără să îl întrebe despre ce mai face spune și vede el de acolo,

mi-a intrat soarele în ochi stă ascuns acolo și rîde orb pornesc la întîmplare prin mijlocul intersecției mașini claxonează un polițist face semn de pierdere a timpului și vremea în