Constanța Buzea
(n. 29 Mar 1941)
"S-a născut la 29 martie 1941 în București. A urmat Facultatea de Limba și Literatura română din București (1963-1969). Redactor la revistele"
Acolo unde cred că ești
Acolo unde cred că ești Nici trenurile nu străbat Acolo ca de sticlă par Pădurile de brad brumat. Tot mai departe simți și taci Adăugat la
Voroneț
Ochii ni s-au închis, am văzut înapoi Un albastru migrînd înflorit peste noi. Ne întoarcem cu dor unde-am fost și-am iubit Pe pămîntul umbrit al
Aprilie
În aplecare, tâmplă după tâmplă Ochii albaștri, ochii mei ca mierea. Aprilie ne dăruie vederea, Ceea ce am uitat, din nou se-ntâmplă. Frazele,
Un plop
Să ai un plop în care să te sui, Un turn al păsărilor fără pui, Tăcut ori vesel, după cum amîi Lumina frunzei care naște-ntâi. Un plop despărțitor
Făcutul meu, cuvântul
Făcutul meu, cuvântul, Paște-n munte Imagini verzi sub norii toamnei grei. Ai mai văzut, mai ții tu minte unde Șed liniștiți, ca-n
Ca o greșeală-n care-am stat
Toamnă-n grădină, toamnă pe deal, Toamnă pe șes, Toată lumina prinde rugină, frunzele ies Să se-nfășoare pe răsuflare și pe vedere Într-o cădere de
Întoarce lin perechea ta de cai
Întoarce lin perechea ta de cai, Cu sceptru verde luna mai Plin de polen si dulce ca un nai Cu grâu alunecând înalt în pai. Sub înlemnnitul
Afară e vară se-ntîmplă să simți
Mă cere, mă naște Și-n viață mă lasă Colina – această genune frumoasă. Nu știu ce se întâmplă, petreceri de taină, Tămîia din brazi o sorb frunzele
Ape cu plute
Tainele iară sunt desfăcute. De-aș fi rămas! Seară de seară ape cu plute Fără popas. Întru ispită, întru virtute, Sufletul prinț e. Nepricepute încă
Ioana
ce pură îmi apare gura ta supus stă roșul ca un palid vin cum sub un strai de cristalin avea un ghimpe planta fără de venin cum somnul pentru
Cai în coșmarele cu mlaștini
Pe fruntea cailor să plîngem, Pe botul lor care miroase A lapte și a mușchi de umbră, Să ne gîndim asupra lor. În grajduri vraiște Cine știe cît de
Colină
Și moartea ta ce blând răni Răgazul meu până la moarte! Însingurați și plumburii Ne-am îngropat în câte-o carte. Cu-aceste șiruri fără vină Care
Zăpadă
Și doar în pomi zăpada rezistă ca un nimb Îți mai aduci aminte? Când ești copil curg streșini Trec păsări, duc în pliscuri stafiile cireși Fructe cu
Apă de uscăciune
miroase-a frunze duhul tău doamne fără de corp se-nfundă sorbul vremii ascunse în vinul orb toamnă-i în vie cerul coboară singur te simt mut sub
Că umbră nu-i, sunt doar lumini și ramuri
Pînă-n pămînt, tristețea mea te-nhamuri La frunze, la căderea lor de-o vară. Trezite sunt de gîndul c-au să moară, Că umbră nu-i, sunt doar lumini și
Păsări
De-ar fi să vezi că vîntul Și apele se-nchid nepăsătoare Asupra lucrurilor înecate! Privește ce dezastre se întîmplă Cînd mica lume în care
Copil
cu degetele pline de ghimpi cu solzi și polen pe obraji te caut străbat un ținut foșnitor cu stoguri de iarbă pe loc și turme am buzele arse de
Leac pentru îngeri
Sunt tristă, dar de tine niciodată. Fug animalele speriate de minuni La care nu mai știm să ne gândim, Miercuri și marți, vineri și luni. Săraci în
Arborii
Arborii, ieri Pluteau sfiiți Și erau reci. Cum să le ceri Să le promiți Că-i înțelegi? Penet de argint Șindrile vechi Pe-acoperișe. Sufletul
Cu ochi de somn aș reciti o carte
Când dintre toamne da-m-or la o parte În anotimpul de cucernicie Ascetizând în alb ca o stafie, Cu ochi de somn aș reciti o carte . Nici nu mai simt
Și poezia e un somn
Și poezia e un somn Din care nu te mai trezești Cu ochii largi deschiși sub mări, Visînd la spaimele lumești, Cu perle pleoapele plîngînd Sărate
Ninge lin pământul
părul mi-era roșu când trecuse vara părul meu de aur greu nelegănat țintuit de brumă prăfuit de ceață ninge lin pământul unde l-am
Leac pentru îngeri
sunt trită dar de tine niciodată fug animale speriate de minuni la care nu mai știm a ne gândi săraci în zile cine știe trecem ninși de puterea
Lumina lumii în lumina lunii
Nu rîd pentru că nu știu să mă joc. Deruta noastră o îngână unii. De propriul glas sunt umiliți păunii. Mai bine tac decât să-i mai provoc. Să fim
Pată
eu în plecare nu mai cred cum nu te opri rămâi au fost doi cai și tigri doi trifoi în patru-npăturit păcatul supt în rădăcini se cumințește-n
Leagăn
Când toate vocile sunt sfinte, Ca fără gură, fără simț, Și spiritul un cal cu prinț, Urmând neliniștii rănite De dinainte de păcat, Crengi cresc cum
Leagăn
copil suit în alungit conturul flăcării comorii de ce nu te-aș fi dăruit unor mirări ale culorii în săli florale și umbroase tu chemi acele
Râvnă
Nu-ți face din melancolii Decât senine poezii, Melancolii fără destin, Spre care vii, din care vin, Cu viețile suind în preț, Al lumii trist și vag
Tu duci o viață ca de lotus
Tu nu-mi dori mai multă jale, Tu, ce nu-ngădui s-o cunoască Întîi palorii feței tale. Tu duci o viață ca de lotus Îngrămădit în firea apei, Ferit
Intransigență
Singurătate fără voci, Stârv al perechii, vorbitor, Cum șezi cu îngerul la masă, E harul lui să nu-l poți ține Decât cu sufletul în spaima Că te
Þărm
Vino la mare Lasă-te lunii Care de vid e Fii ca de sare Peste păunii Nopții lichide Oarbă-n culoare-i Limbii minunii Ce ne divide. Þărmuri
Ceară
De-aș fi lasată să mă molipsesc De-o zi bolnavă, de un poem al tău! Toamna contemplă gândul meu lumesc Plin de otravă și de rău. De ce-l mai sun!
Înfășurat în aripi de mercur
Oricât trecuse sufletul de pur, De dor de moarte se îmbolnăvi. Înfășurat în aripi de mercur Surâzător, cuvântu-l umili. Dar, fără suflet nu avem
Măr de lut
Nu spune vorbe de prisos, Că mi-este frig, că mă întrem. Cerul veni mai jos noros, Fiind noroc, părând blestem. Fără să vrei înaintezi Cu tălpile
Nebunie de recompensă
începe toamna dulcele meu somn putem spera în sănătate în esențe și în iedera de retragere simt vinul în surâsul tău ca o întoarcere la
Nuca verde
Stăm împăcați rănindu-ne de toate Și serile vin parcă mai devreme Te însoțesc numai pe jumătate Pierdută jumătate în poeme. Þesându-ne covoare și
E înflorită lintița pe baltă
Aștept un deal tihnit păscut de vite, Din cornul lor să cadă flori pălite, Un praf încet și urmă de copite, Grînele dulci aproape pârguite Aștept cu
O rană mai mare
Pe vârfuri cu liniștea pururei azi Vin noapte de noapte convoaie de brazi. Ce spune această mișcare de timp? De ce cu nimic nu se poate s-o
Iubire
E timpul să te treci în viața umbrei Unde sunt strânse cete de cuvinte Unde un dor de tine te cuprinde Tu poți însingura coline sfinte Și nu poți fi
Exil
că înțelegi că nu în fața toamnnei nu mă lipsesc de gesturi și de chip nu te mai pot lăsa eliberează-mi cerul în care stai dar și pământul sunt
Tu
treaptă de ceară cruce-ntre cer și pământ timp astupat într-un cui clipe de purpură varsă sufletul tău nisipos roiuri de fân între noi drum
Nervi
Cuvinte, cuvinte și-o pasăre lină în minte. De suflet, de suflet, că este, tu adu-mi aminte. Nădejde, nădejde, chiar dacă pădurile-s
Și teii
Și teii sfârși-vor curând. Timp de popas. Deschisă e poarta, de vânt, Spre ce a rămas. Senină, rece, avarie, Viața-ntr-adins. Răbdare în vas, Pe
Închis în lumea celor mari
Copil să fii, să te gîndești închis în lumea celor mari. Copil să fii, sfios să treci Și să asculți cuvinte. Să bată vîntul pentru toți, Dar pentru
Rariște de pini
Atât de rar ne este dată starea De calm curat, când ninge și-mprejur e O rariște de pini, ori o pădure Ca fumul ne-nconjoară și ca marea. Când
Și după tine rămîne o cale de mers
Către singurătăți, printre oameni, peste cetăți Ochii lor sterpi încuind ca o rimă un vers, Caldele ziduri, fîntînile, lor le arăți? Ele există
Măști de sfială
Cînd vine clipa de cumpănă, Înainte de a coborî Acolo unde curg fragmentar Iubirile neîmplinite, Frica de necunoscut, Micile lașități, eroare în
Umbros
cât te iubesc martori mi-s îngerii al căror cric îl asculți culcă-te trist lângă mine eliberează-te simplu plângi îngândurat ca o
În locul unde ne vom fi retras
Sunt ostenită când te simt aproape De grija ta m-aș lepăda un ceas Un greier mare nopților dă glas Mărunte flori visează să-l îngroape. Neliniștită
Planetariu
văd lente corăbii pe valuri cu gânduri de pace trecând aceste văratece ținuturi spre iernile altui pământ văd păsări aproape de lună o scară
Greier
ce greier frumos se apleacă și cade în aerul cald concentric cu murmurul lui el nu se lovește de nimeni și praful se îndepărtează lăsând un
Focul
s-a-ntunecat de ploaie mai devreme dune de aer vântul a făcut în toată casa numai tu ești viu ce flăcări lungi adevărate hamuri de piele galbenă
Naivul răsplătind pe cel ce minte
Aceleași drumuri și aceleași ținte Aceiași porumbei pe-un blid de linte Naivul răsplătind pe cel ce minte. Mi-e dor de tihnă și de lucruri
Erou de zinc al unei triste farse
O, fluture deschis pe-o mână moale Erou de zinc al unei triste farse, Firul din însetarea ta se toarse Mai crezi în calme clipe muzicale? Iubind în
Cînd cu surîsul semănai
În săli florale și umbroase, Tu chemi acele stări la care Mortal de greu e de ajuns. Sufletul cărților miroase Albind de-un praf imaginar La ruptă
Cocoși de munte
Visul secund a fost să fim departe, Din când în când să ne vedem mai răi, Să-mi fie milă de arginții tăi, Să mă privești ca pe-o senină
Liman
departe departe pe unde vor fi cavaleri senini pe cai negri tu caauți liman străin într-o stranie stare inelul meu pal fantomă
Să rezistăm umbriți de-aceeeași carte
Mișcat să fie aerul ca-n moară, Grămezi de fructe, toamna mea cu tine, S-avem în fața ochilor coline Să fiu bolnavă și să nu mă doară. Roua în
Păcatul trufiei
Agită pomii păsări mari Și via sângele divin. Pînă la mine este mult, Pînă la moarte mai puțin. Din toamnă-n tomnă mă ridic, Și parcă nu mai știu să
Plecare
seară pe câmp caut decât o plecare nimeni nu vede locul întreg s-a mișcat merg fără gând trupul stă fără păcat cine mă vede dar cine mă vede
Efemeride mereu
Măcar de-ar fi etern modul senin, Starea de bine a celui ce nu vrea să știe. Simt sărăcia locului de unde vin. Livada e–un pămînt fără lupte, Pom
Citera
uscat e câmpul împrejurul meu cu greieri prinși de febra toamnei și care-mbătrânind cântă deasupra oului lor negru cântă în gol și umplu golul
Elogiu
luminos ești albul ochilor tăi albul laptelui maria varniță abur tocire floarea-reginei polul memorie ningere ne regăsim în lentoare stele
La fel de lin ca mîinile prin mîneci
Tu vei dori să fiu îndepărtată, Misterul meu să te înnebunească, Închisă-n limba meaa neomenească Fiind ce nu poți fi tu niciodată. Tu vei dori să
Moștenesc graba
Port cu uimire fruntea mea palidă, Moștenesc graba cuiva, În palmele mele sunt zugrăvite icoane. Pietrele ridicate de tine și aruncate Au venit lin
Figuri de flori
așa cum stai inspiri singurătate adaogi clipei semnul firii tale un frig frumos clădești cu turnuri în care pe-ntuneric să te rogi asupra
Plâns de pătimire
Abia când vânătorii cu alice Cât meiul copt și scuturat din spice Ne vor vâna candorile și nouă, Abia când or să care fără bice Ochii, precum
Curajul meu s-a înnegrit
A fost odată, și mai e, în amintiri adânci O cameră-n subsol ca într-un ghem de mucegai. Curajul meu s-a înnegrit pe zidul camerei acelei Curajul
Vorbește-mă greșiților de bine
Vorbește-mă greșiților de bine. În propriul suflet cad ca într-o groapă. Când stau culcată-n iarbă lîngă apă, Ca de un mort se teme ea de mine. O
Ce pierzi lipsind
Tăcerea mea e ca o țară moartă Dar nici nu cred că alta e mai sfântă De ce ți-aș ține-nchisă gura, cântă, Vânează dacă vrei aceeași soartă. Dar
Dor de ploaie
plângi cu fruntea-n perna albă unde părul meu demult a crescut încet și singur din nesomn și din oftat plângi în vise plângi în crucea păsărilor
Deal rotund
Răsare ca o lună, și apune Sufletul meu, nici tânăr, nici cărunt Atât de rar mă-ndur să cred că sunt Ceva mă-ngândură, ca o genune. În ceasuri rele
De răul și de binele rămas
Să nu uităm acest interior, Pătratul de pădure al ferestrei În fumul lunii alungit ușor. Eu voi cădea din somn ca dintr-un vas Și voi simți, ca
Viețuirea din gînd
Fericită în fînețe cu trifoi, Mila mea o soarbe lîna oilor păscînd. Retrase sub cer, singurătățile-n doi Se apără, se aștern la pămînt. Coline, aer,
Psalm
Și mi se pare iar În urma mea ești tu Veghindu-mi gura care spune Nu. Împinsă simt că sunt Din loc în loc De semnul tău de apă Nenoroc. Aceste
Tunele cu melancolii
Poezii – ușoare astenii de zi Noaptea insomnia ca o plantă-mi trece Peste gât tunele cu melancolii. Poezii ca tot atâtea steaguri, Pure, inutile
Tărâm devastat
Ce stare de înec, ce devastat tărâm, Câtă pomană într-o milă dreaptă, Când numai cu privirea coborâm Vulcanul, ori fântâna fără treaptă. Ce devastat
Lied
te-aș ține în loc ți-aș spune blând că dinolo de ceasul care aproape-i dus tu n-ai scăpare și nu mai torn nimic nicicând or să răsară pe
Iluzia
vino în urmă fii plin de urmare precum orga respiră în coral ca să-mi fie frică și să uit șterge colina fii ceața și muzica ei oprește-te
Coline
Cu clasic dor vin la coline, Acolo unde nu sunt ruine, Unde se-ngînă umbra cu sine. Mă duc sperînd, n-am plecat încă, Mă sfârșește o moară adîncă, E
Cuib
Și cine vine singur către sine Cu-ntreaga lumii-nsingurare vine Îndurerarea lui trăiește oarbă Vederea lui nimic nu ține minte Frunze și ramuri nu se
Nimeni
Dacă îmi ceri Să nu te mint De-aici înainte Pui făclieri cu foc de-argint să mă-nveșmânte? Arzi tu pe rug, Ceară topită, Vin vinovat, Mereu să
Plute
Filozofând în timpul lumii spart, Oglinda mea de dincolo e luna Pe care-aș vrea și n-aș vrea s-o împart, Bolnava mea de inimă, nebuna. Și tu te uiți
Cocon de vie
Se va trezi în prima zi cu soare Primăvăratecul cocon de vie Petrecerea-i va fi cu apă vie Va fi beția lui înfloritoare. Într-un impuls rănit de
Senin
Acest păcat înmărmurind în glumă Destinul meu de aur și de spumă Cu brațe verzi de iarbă mă înhumă. Cum m-aș mai naște singura mea mumă, Dar vine un
Cina
Mîna dă gust acestei triste cine Sărînd felii de pâine pământii Suntem adînc mîncați de oboseală. Somnul pe care-l fac e semnul Cu care spaimele ți
De margine
De margine, de sine-s îngânată Deasupra trebuie că sunt copaci Te las să spui cuvinte, ori să taci Și libertatea asta te îmbată. De margine, de
Roua plural (7-9)
7 numele vine de foarte departe însoțit de îngerul de la botez el ni-l alege nimeni de pe pămînt n-ar face-o mai bine 8 a sta pe margini și a
Roua plural (10)
10 piatră neridicată ecoul ei în prăpastie nu se va auzi o macină soarele ploi lin și cu milă și neauzit o fac prund în izvorul ce calcă prăpastia cu
Triptic
I Norocul tău în resemnare, Că nu te naști de două ori. Paloarea umbrei migratoare Spuneai că vine de la mori. Odihna ta, în versul strâns Ca moartea
Judele de lut
Adevăratul suflet tu vrei să mi-l omori Când viața mi-este plină de mori, de flori, de nori. Nu ți se face milă ca un păstor de-un deal? Dacă-l
Roua plural (1-3)
1 marginea umblă pe lângă fluviu ca mama pe lângă fiu slava să fie a celui ce mie îmi lasă marginea 2 citește și nu te speria că nu-nțelegi de
Oglinda mea fiind, de ce nu-mi semeni?
Disprețul e harul deznădejdii, Nestinsă contemplarea dintre gemeni. Oglinda mea fiind, de ce nu-mi semeni? Tu, care harnic îmi prezici
Roua plural (4-6)
4 că nu mi-e dor de nimeni că toți cu mine sunt că nicăieri părerile și că aici e neîncăpător că mama trece printre crengături că toate într-acolo
Limita contemplând
oriunde cad respir pupila fumegă în pielea palmei fragil sărut atroce nevoia de a-l repeta pierderea lui înecarea odată cu el în carnea
Migale
plouă ca-n visul unui însetat în adăpost e cald mă-ntind pe pat pun mâinile sub cap și închid pleoapa ah de mi-ar fi vreodată atât de dulce
numele răpit
o doamne cât de frumos este cerul cât de frumoasă topirea cât de albastră iarna îți culci tâmpla pe unul din umerii mei ca pe o treaptă pe cea
Cît pot mai șterg fereasta de cenușă
Astenice sunt vocile, riscante. Noi nu mai știm să ne uimim de viață. Aveam odată un profil de greață, O viață cu impusiuni muzicante. Să fim amari
Discurs
O, de-ai putea primi un munte-ntreg Venind la tine din statornicie, Și-n neputința de a-l înțelege, Să te destrami retras în poezie, Strălucitoarea
taină
de lînuri m-am îmbolnăvit o țesătură sunt un gros covor gata să nasc m-aștern sub ochii tăi închide-i
