Constanța Buzea

Acolo unde cred că ești Nici trenurile nu străbat Acolo ca de sticlă par Pădurile de brad brumat. Tot mai departe simți și taci Adăugat la

Ochii ni s-au închis, am văzut înapoi Un albastru migrînd înflorit peste noi. Ne întoarcem cu dor unde-am fost și-am iubit Pe pămîntul umbrit al

În aplecare, tâmplă după tâmplă Ochii albaștri, ochii mei ca mierea. Aprilie ne dăruie vederea, Ceea ce am uitat, din nou se-ntâmplă. Frazele,

Să ai un plop în care să te sui, Un turn al păsărilor fără pui, Tăcut ori vesel, după cum amîi Lumina frunzei care naște-ntâi. Un plop despărțitor

Făcutul meu, cuvântul, Paște-n munte Imagini verzi sub norii toamnei grei. Ai mai văzut, mai ții tu minte unde Șed liniștiți, ca-n

Toamnă-n grădină, toamnă pe deal, Toamnă pe șes, Toată lumina prinde rugină, frunzele ies Să se-nfășoare pe răsuflare și pe vedere Într-o cădere de

Întoarce lin perechea ta de cai, Cu sceptru verde luna mai Plin de polen si dulce ca un nai Cu grâu alunecând înalt în pai. Sub înlemnnitul

Mă cere, mă naște Și-n viață mă lasă Colina – această genune frumoasă. Nu știu ce se întâmplă, petreceri de taină, Tămîia din brazi o sorb frunzele

Tainele iară sunt desfăcute. De-aș fi rămas! Seară de seară ape cu plute Fără popas. Întru ispită, întru virtute, Sufletul prinț e. Nepricepute încă

ce pură îmi apare gura ta supus stă roșul ca un palid vin cum sub un strai de cristalin avea un ghimpe planta fără de venin cum somnul pentru

Pe fruntea cailor să plîngem, Pe botul lor care miroase A lapte și a mușchi de umbră, Să ne gîndim asupra lor. În grajduri vraiște Cine știe cît de

Și moartea ta ce blând răni Răgazul meu până la moarte! Însingurați și plumburii Ne-am îngropat în câte-o carte. Cu-aceste șiruri fără vină Care

Și doar în pomi zăpada rezistă ca un nimb Îți mai aduci aminte? Când ești copil curg streșini Trec păsări, duc în pliscuri stafiile cireși Fructe cu

miroase-a frunze duhul tău doamne fără de corp se-nfundă sorbul vremii ascunse în vinul orb toamnă-i în vie cerul coboară singur te simt mut sub

Pînă-n pămînt, tristețea mea te-nhamuri La frunze, la căderea lor de-o vară. Trezite sunt de gîndul c-au să moară, Că umbră nu-i, sunt doar lumini și

De-ar fi să vezi că vîntul Și apele se-nchid nepăsătoare Asupra lucrurilor înecate! Privește ce dezastre se întîmplă Cînd mica lume în care

cu degetele pline de ghimpi cu solzi și polen pe obraji te caut străbat un ținut foșnitor cu stoguri de iarbă pe loc și turme am buzele arse de

Arborii, ieri Pluteau sfiiți Și erau reci. Cum să le ceri Să le promiți Că-i înțelegi? Penet de argint Șindrile vechi Pe-acoperișe. Sufletul

Când dintre toamne da-m-or la o parte În anotimpul de cucernicie Ascetizând în alb ca o stafie, Cu ochi de somn aș reciti o carte . Nici nu mai simt

Și poezia e un somn Din care nu te mai trezești Cu ochii largi deschiși sub mări, Visînd la spaimele lumești, Cu perle pleoapele plîngînd Sărate

părul mi-era roșu când trecuse vara părul meu de aur greu nelegănat țintuit de brumă prăfuit de ceață ninge lin pământul unde l-am

sunt trită dar de tine niciodată fug animale speriate de minuni la care nu mai știm a ne gândi săraci în zile cine știe trecem ninși de puterea

Nu rîd pentru că nu știu să mă joc. Deruta noastră o îngână unii. De propriul glas sunt umiliți păunii. Mai bine tac decât să-i mai provoc. Să fim

eu în plecare nu mai cred cum nu te opri rămâi au fost doi cai și tigri doi trifoi în patru-npăturit păcatul supt în rădăcini se cumințește-n

copil suit în alungit conturul flăcării comorii de ce nu te-aș fi dăruit unor mirări ale culorii în săli florale și umbroase tu chemi acele

Când toate vocile sunt sfinte, Ca fără gură, fără simț, Și spiritul un cal cu prinț, Urmând neliniștii rănite De dinainte de păcat, Crengi cresc cum

Nu-ți face din melancolii Decât senine poezii, Melancolii fără destin, Spre care vii, din care vin, Cu viețile suind în preț, Al lumii trist și vag

Tu nu-mi dori mai multă jale, Tu, ce nu-ngădui s-o cunoască Întîi palorii feței tale. Tu duci o viață ca de lotus Îngrămădit în firea apei, Ferit

Singurătate fără voci, Stârv al perechii, vorbitor, Cum șezi cu îngerul la masă, E harul lui să nu-l poți ține Decât cu sufletul în spaima Că te

Vino la mare Lasă-te lunii Care de vid e Fii ca de sare Peste păunii Nopții lichide Oarbă-n culoare-i Limbii minunii Ce ne divide. Þărmuri

De-aș fi lasată să mă molipsesc De-o zi bolnavă, de un poem al tău! Toamna contemplă gândul meu lumesc Plin de otravă și de rău. De ce-l mai sun!

Oricât trecuse sufletul de pur, De dor de moarte se îmbolnăvi. Înfășurat în aripi de mercur Surâzător, cuvântu-l umili. Dar, fără suflet nu avem

Nu spune vorbe de prisos, Că mi-este frig, că mă întrem. Cerul veni mai jos noros, Fiind noroc, părând blestem. Fără să vrei înaintezi Cu tălpile

începe toamna dulcele meu somn putem spera în sănătate în esențe și în iedera de retragere simt vinul în surâsul tău ca o întoarcere la

Stăm împăcați rănindu-ne de toate Și serile vin parcă mai devreme Te însoțesc numai pe jumătate Pierdută jumătate în poeme. Þesându-ne covoare și

Aștept un deal tihnit păscut de vite, Din cornul lor să cadă flori pălite, Un praf încet și urmă de copite, Grînele dulci aproape pârguite Aștept cu

E timpul să te treci în viața umbrei Unde sunt strânse cete de cuvinte Unde un dor de tine te cuprinde Tu poți însingura coline sfinte Și nu poți fi

că înțelegi că nu în fața toamnnei nu mă lipsesc de gesturi și de chip nu te mai pot lăsa eliberează-mi cerul în care stai dar și pământul sunt

treaptă de ceară cruce-ntre cer și pământ timp astupat într-un cui clipe de purpură varsă sufletul tău nisipos roiuri de fân între noi drum

Cuvinte, cuvinte și-o pasăre lină în minte. De suflet, de suflet, că este, tu adu-mi aminte. Nădejde, nădejde, chiar dacă pădurile-s

Și teii sfârși-vor curând. Timp de popas. Deschisă e poarta, de vânt, Spre ce a rămas. Senină, rece, avarie, Viața-ntr-adins. Răbdare în vas, Pe

Copil să fii, să te gîndești închis în lumea celor mari. Copil să fii, sfios să treci Și să asculți cuvinte. Să bată vîntul pentru toți, Dar pentru

Atât de rar ne este dată starea De calm curat, când ninge și-mprejur e O rariște de pini, ori o pădure Ca fumul ne-nconjoară și ca marea. Când

Către singurătăți, printre oameni, peste cetăți Ochii lor sterpi încuind ca o rimă un vers, Caldele ziduri, fîntînile, lor le arăți? Ele există

Cînd vine clipa de cumpănă, Înainte de a coborî Acolo unde curg fragmentar Iubirile neîmplinite, Frica de necunoscut, Micile lașități, eroare în

cât te iubesc martori mi-s îngerii al căror cric îl asculți culcă-te trist lângă mine eliberează-te simplu plângi îngândurat ca o

Sunt ostenită când te simt aproape De grija ta m-aș lepăda un ceas Un greier mare nopților dă glas Mărunte flori visează să-l îngroape. Neliniștită

văd lente corăbii pe valuri cu gânduri de pace trecând aceste văratece ținuturi spre iernile altui pământ văd păsări aproape de lună o scară

ce greier frumos se apleacă și cade în aerul cald concentric cu murmurul lui el nu se lovește de nimeni și praful se îndepărtează lăsând un

s-a-ntunecat de ploaie mai devreme dune de aer vântul a făcut în toată casa numai tu ești viu ce flăcări lungi adevărate hamuri de piele galbenă

Aceleași drumuri și aceleași ținte Aceiași porumbei pe-un blid de linte Naivul răsplătind pe cel ce minte. Mi-e dor de tihnă și de lucruri

O, fluture deschis pe-o mână moale Erou de zinc al unei triste farse, Firul din însetarea ta se toarse Mai crezi în calme clipe muzicale? Iubind în

Visul secund a fost să fim departe, Din când în când să ne vedem mai răi, Să-mi fie milă de arginții tăi, Să mă privești ca pe-o senină

departe departe pe unde vor fi cavaleri senini pe cai negri tu caauți liman străin într-o stranie stare inelul meu pal fantomă

Mișcat să fie aerul ca-n moară, Grămezi de fructe, toamna mea cu tine, S-avem în fața ochilor coline Să fiu bolnavă și să nu mă doară. Roua în

Agită pomii păsări mari Și via sângele divin. Pînă la mine este mult, Pînă la moarte mai puțin. Din toamnă-n tomnă mă ridic, Și parcă nu mai știu să

seară pe câmp caut decât o plecare nimeni nu vede locul întreg s-a mișcat merg fără gând trupul stă fără păcat cine mă vede dar cine mă vede

Măcar de-ar fi etern modul senin, Starea de bine a celui ce nu vrea să știe. Simt sărăcia locului de unde vin. Livada e–un pămînt fără lupte, Pom

luminos ești albul ochilor tăi albul laptelui maria varniță abur tocire floarea-reginei polul memorie ningere ne regăsim în lentoare stele

uscat e câmpul împrejurul meu cu greieri prinși de febra toamnei și care-mbătrânind cântă deasupra oului lor negru cântă în gol și umplu golul

Port cu uimire fruntea mea palidă, Moștenesc graba cuiva, În palmele mele sunt zugrăvite icoane. Pietrele ridicate de tine și aruncate Au venit lin

așa cum stai inspiri singurătate adaogi clipei semnul firii tale un frig frumos clădești cu turnuri în care pe-ntuneric să te rogi asupra

Abia când vânătorii cu alice Cât meiul copt și scuturat din spice Ne vor vâna candorile și nouă, Abia când or să care fără bice Ochii, precum

A fost odată, și mai e, în amintiri adânci O cameră-n subsol ca într-un ghem de mucegai. Curajul meu s-a înnegrit pe zidul camerei acelei Curajul

Vorbește-mă greșiților de bine. În propriul suflet cad ca într-o groapă. Când stau culcată-n iarbă lîngă apă, Ca de un mort se teme ea de mine. O

Tăcerea mea e ca o țară moartă Dar nici nu cred că alta e mai sfântă De ce ți-aș ține-nchisă gura, cântă, Vânează dacă vrei aceeași soartă. Dar

plângi cu fruntea-n perna albă unde părul meu demult a crescut încet și singur din nesomn și din oftat plângi în vise plângi în crucea păsărilor

Răsare ca o lună, și apune Sufletul meu, nici tânăr, nici cărunt Atât de rar mă-ndur să cred că sunt Ceva mă-ngândură, ca o genune. În ceasuri rele

Să nu uităm acest interior, Pătratul de pădure al ferestrei În fumul lunii alungit ușor. Eu voi cădea din somn ca dintr-un vas Și voi simți, ca

Fericită în fînețe cu trifoi, Mila mea o soarbe lîna oilor păscînd. Retrase sub cer, singurătățile-n doi Se apără, se aștern la pămînt. Coline, aer,

Și mi se pare iar În urma mea ești tu Veghindu-mi gura care spune Nu. Împinsă simt că sunt Din loc în loc De semnul tău de apă Nenoroc. Aceste

Poezii – ușoare astenii de zi Noaptea insomnia ca o plantă-mi trece Peste gât tunele cu melancolii. Poezii ca tot atâtea steaguri, Pure, inutile

Ce stare de înec, ce devastat tărâm, Câtă pomană într-o milă dreaptă, Când numai cu privirea coborâm Vulcanul, ori fântâna fără treaptă. Ce devastat

te-aș ține în loc ți-aș spune blând că dinolo de ceasul care aproape-i dus tu n-ai scăpare și nu mai torn nimic nicicând or să răsară pe

vino în urmă fii plin de urmare precum orga respiră în coral ca să-mi fie frică și să uit șterge colina fii ceața și muzica ei oprește-te

Și cine vine singur către sine Cu-ntreaga lumii-nsingurare vine Îndurerarea lui trăiește oarbă Vederea lui nimic nu ține minte Frunze și ramuri nu se

Dacă îmi ceri Să nu te mint De-aici înainte Pui făclieri cu foc de-argint să mă-nveșmânte? Arzi tu pe rug, Ceară topită, Vin vinovat, Mereu să

Filozofând în timpul lumii spart, Oglinda mea de dincolo e luna Pe care-aș vrea și n-aș vrea s-o împart, Bolnava mea de inimă, nebuna. Și tu te uiți

Se va trezi în prima zi cu soare Primăvăratecul cocon de vie Petrecerea-i va fi cu apă vie Va fi beția lui înfloritoare. Într-un impuls rănit de

Acest păcat înmărmurind în glumă Destinul meu de aur și de spumă Cu brațe verzi de iarbă mă înhumă. Cum m-aș mai naște singura mea mumă, Dar vine un

De margine, de sine-s îngânată Deasupra trebuie că sunt copaci Te las să spui cuvinte, ori să taci Și libertatea asta te îmbată. De margine, de

7 numele vine de foarte departe însoțit de îngerul de la botez el ni-l alege nimeni de pe pămînt n-ar face-o mai bine 8 a sta pe margini și a

10 piatră neridicată ecoul ei în prăpastie nu se va auzi o macină soarele ploi lin și cu milă și neauzit o fac prund în izvorul ce calcă prăpastia cu

I Norocul tău în resemnare, Că nu te naști de două ori. Paloarea umbrei migratoare Spuneai că vine de la mori. Odihna ta, în versul strâns Ca moartea

Adevăratul suflet tu vrei să mi-l omori Când viața mi-este plină de mori, de flori, de nori. Nu ți se face milă ca un păstor de-un deal? Dacă-l

1 marginea umblă pe lângă fluviu ca mama pe lângă fiu slava să fie a celui ce mie îmi lasă marginea 2 citește și nu te speria că nu-nțelegi de

4 că nu mi-e dor de nimeni că toți cu mine sunt că nicăieri părerile și că aici e neîncăpător că mama trece printre crengături că toate într-acolo

oriunde cad respir pupila fumegă în pielea palmei fragil sărut atroce nevoia de a-l repeta pierderea lui înecarea odată cu el în carnea

plouă ca-n visul unui însetat în adăpost e cald mă-ntind pe pat pun mâinile sub cap și închid pleoapa ah de mi-ar fi vreodată atât de dulce

o doamne cât de frumos este cerul cât de frumoasă topirea cât de albastră iarna îți culci tâmpla pe unul din umerii mei ca pe o treaptă pe cea

O, de-ai putea primi un munte-ntreg Venind la tine din statornicie, Și-n neputința de a-l înțelege, Să te destrami retras în poezie, Strălucitoarea

de lînuri m-am îmbolnăvit o țesătură sunt un gros covor gata să nasc m-aștern sub ochii tăi închide-i

mi-am văzut plutind luați ca de vânt de-un duh nesaț ochii galbeni disperați puși să plângă în afară ei n-au vrut că n-au putut să se-nchidă

Zile mari de vară Þărmul prelungește Cortul lor de-atîtea ori senin. Pe nisip, amară Umbra unui pește zburător – Iluzie de chin. Valuri vin, și

Roua plural sau ce înseamnă să rămâi. Sau fericirea de a rămâne mai mult în amintirile unui copil străin decât în amintirile propriului fiu.

Cum vii cum stai ti-as spune-ntruna ca sunt un mim fara lumina zi sunt cuvintele prea goale pentru serbarile din gând mimul se zbate în

Sunetele amplificându-se noaptea în liniste, ca si când ar ramâne un gol misterios dupa o ridicare a lucrurilor la cer. Se-aude deodata tipatul

făcutul meu Cuvântul paște-n munte imagini verzi sub norii toamnei grei ai mai văzut mai ții tu minte unde șed liniștiți ca-n lacrimi ochii

Tu simți ce lin te legăn iar stând pe genunchii mei de var pol plus impur răpus în clar? Dar, Doamne, sfânta lui paloare, nemuritor fiind,

Mâinile lungi ale săracului își lasă stăpânul afară, pe trepte. intră singure în locaș, aprind o lumânare, se roagă, se închină, așezându-se