Acolo unde cred că ești Nici trenurile nu străbat Acolo ca de sticlă par Pădurile de brad brumat. Tot mai departe simți și taci Adăugat la

Ochii ni s-au închis, am văzut înapoi Un albastru migrînd înflorit peste noi. Ne întoarcem cu dor unde-am fost și-am iubit Pe pămîntul umbrit al

În aplecare, tâmplă după tâmplă Ochii albaștri, ochii mei ca mierea. Aprilie ne dăruie vederea, Ceea ce am uitat, din nou se-ntâmplă. Frazele,

Să ai un plop în care să te sui, Un turn al păsărilor fără pui, Tăcut ori vesel, după cum amîi Lumina frunzei care naște-ntâi. Un plop despărțitor

Făcutul meu, cuvântul, Paște-n munte Imagini verzi sub norii toamnei grei. Ai mai văzut, mai ții tu minte unde Șed liniștiți, ca-n

Toamnă-n grădină, toamnă pe deal, Toamnă pe șes, Toată lumina prinde rugină, frunzele ies Să se-nfășoare pe răsuflare și pe vedere Într-o cădere de

Întoarce lin perechea ta de cai, Cu sceptru verde luna mai Plin de polen si dulce ca un nai Cu grâu alunecând înalt în pai. Sub înlemnnitul

Mă cere, mă naște Și-n viață mă lasă Colina – această genune frumoasă. Nu știu ce se întâmplă, petreceri de taină, Tămîia din brazi o sorb frunzele

Tainele iară sunt desfăcute. De-aș fi rămas! Seară de seară ape cu plute Fără popas. Întru ispită, întru virtute, Sufletul prinț e. Nepricepute încă

ce pură îmi apare gura ta supus stă roșul ca un palid vin cum sub un strai de cristalin avea un ghimpe planta fără de venin cum somnul pentru

Pe fruntea cailor să plîngem, Pe botul lor care miroase A lapte și a mușchi de umbră, Să ne gîndim asupra lor. În grajduri vraiște Cine știe cît de

Și moartea ta ce blând răni Răgazul meu până la moarte! Însingurați și plumburii Ne-am îngropat în câte-o carte. Cu-aceste șiruri fără vină Care

Și doar în pomi zăpada rezistă ca un nimb Îți mai aduci aminte? Când ești copil curg streșini Trec păsări, duc în pliscuri stafiile cireși Fructe cu

miroase-a frunze duhul tău doamne fără de corp se-nfundă sorbul vremii ascunse în vinul orb toamnă-i în vie cerul coboară singur te simt mut sub

Pînă-n pămînt, tristețea mea te-nhamuri La frunze, la căderea lor de-o vară. Trezite sunt de gîndul c-au să moară, Că umbră nu-i, sunt doar lumini și

De-ar fi să vezi că vîntul Și apele se-nchid nepăsătoare Asupra lucrurilor înecate! Privește ce dezastre se întîmplă Cînd mica lume în care

cu degetele pline de ghimpi cu solzi și polen pe obraji te caut străbat un ținut foșnitor cu stoguri de iarbă pe loc și turme am buzele arse de

Sunt tristă, dar de tine niciodată. Fug animalele speriate de minuni La care nu mai știm să ne gândim, Miercuri și marți, vineri și luni. Săraci în

Arborii, ieri Pluteau sfiiți Și erau reci. Cum să le ceri Să le promiți Că-i înțelegi? Penet de argint Șindrile vechi Pe-acoperișe. Sufletul

Când dintre toamne da-m-or la o parte În anotimpul de cucernicie Ascetizând în alb ca o stafie, Cu ochi de somn aș reciti o carte . Nici nu mai simt

Și poezia e un somn Din care nu te mai trezești Cu ochii largi deschiși sub mări, Visînd la spaimele lumești, Cu perle pleoapele plîngînd Sărate

părul mi-era roșu când trecuse vara părul meu de aur greu nelegănat țintuit de brumă prăfuit de ceață ninge lin pământul unde l-am

sunt trită dar de tine niciodată fug animale speriate de minuni la care nu mai știm a ne gândi săraci în zile cine știe trecem ninși de puterea

Nu rîd pentru că nu știu să mă joc. Deruta noastră o îngână unii. De propriul glas sunt umiliți păunii. Mai bine tac decât să-i mai provoc. Să fim