ce pură îmi apare gura ta supus stă roșul ca un palid vin cum sub un strai de cristalin avea un ghimpe planta fără de venin cum somnul pentru

sunt trită dar de tine niciodată fug animale speriate de minuni la care nu mai știm a ne gândi săraci în zile cine știe trecem ninși de puterea

eu în plecare nu mai cred cum nu te opri rămâi au fost doi cai și tigri doi trifoi în patru-npăturit păcatul supt în rădăcini se cumințește-n

copil suit în alungit conturul flăcării comorii de ce nu te-aș fi dăruit unor mirări ale culorii în săli florale și umbroase tu chemi acele

începe toamna dulcele meu somn putem spera în sănătate în esențe și în iedera de retragere simt vinul în surâsul tău ca o întoarcere la

treaptă de ceară cruce-ntre cer și pământ timp astupat într-un cui clipe de purpură varsă sufletul tău nisipos roiuri de fân între noi drum

că înțelegi că nu în fața toamnnei nu mă lipsesc de gesturi și de chip nu te mai pot lăsa eliberează-mi cerul în care stai dar și pământul sunt

cât te iubesc martori mi-s îngerii al căror cric îl asculți culcă-te trist lângă mine eliberează-te simplu plângi îngândurat ca o

văd lente corăbii pe valuri cu gânduri de pace trecând aceste văratece ținuturi spre iernile altui pământ văd păsări aproape de lună o scară

departe departe pe unde vor fi cavaleri senini pe cai negri tu caauți liman străin într-o stranie stare inelul meu pal fantomă

seară pe câmp caut decât o plecare nimeni nu vede locul întreg s-a mișcat merg fără gând trupul stă fără păcat cine mă vede dar cine mă vede

uscat e câmpul împrejurul meu cu greieri prinși de febra toamnei și care-mbătrânind cântă deasupra oului lor negru cântă în gol și umplu golul

așa cum stai inspiri singurătate adaogi clipei semnul firii tale un frig frumos clădești cu turnuri în care pe-ntuneric să te rogi asupra

oriunde cad respir pupila fumegă în pielea palmei fragil sărut atroce nevoia de a-l repeta pierderea lui înecarea odată cu el în carnea

plouă ca-n visul unui însetat în adăpost e cald mă-ntind pe pat pun mâinile sub cap și închid pleoapa ah de mi-ar fi vreodată atât de dulce

o doamne cât de frumos este cerul cât de frumoasă topirea cât de albastră iarna îți culci tâmpla pe unul din umerii mei ca pe o treaptă pe cea

de lînuri m-am îmbolnăvit o țesătură sunt un gros covor gata să nasc m-aștern sub ochii tăi închide-i

mi-am văzut plutind luați ca de vânt de-un duh nesaț ochii galbeni disperați puși să plângă în afară ei n-au vrut că n-au putut să se-nchidă

Roua plural sau ce înseamnă să rămâi. Sau fericirea de a rămâne mai mult în amintirile unui copil străin decât în amintirile propriului fiu.

Cum vii cum stai ti-as spune-ntruna ca sunt un mim fara lumina zi sunt cuvintele prea goale pentru serbarile din gând mimul se zbate în

Sunetele amplificându-se noaptea în liniste, ca si când ar ramâne un gol misterios dupa o ridicare a lucrurilor la cer. Se-aude deodata tipatul

făcutul meu Cuvântul paște-n munte imagini verzi sub norii toamnei grei ai mai văzut mai ții tu minte unde șed liniștiți ca-n lacrimi ochii

Tu simți ce lin te legăn iar stând pe genunchii mei de var pol plus impur răpus în clar? Dar, Doamne, sfânta lui paloare, nemuritor fiind,

Mâinile lungi ale săracului își lasă stăpânul afară, pe trepte. intră singure în locaș, aprind o lumânare, se roagă, se închină, așezându-se