Că umbră nu-i, sunt doar lumini și ramuri

Pînă-n pămînt, tristețea mea te-nhamuri
La frunze, la căderea lor de-o vară.
Trezite sunt de gîndul c-au să moară,
Că umbră nu-i, sunt doar lumini și ramuri.

Pustii, frumoase învelesc o groapă.
Se-nchide ochiul meu și le ignoră.
Cenușa leagă strîns ora de oră,
Oprind migrarea turmelor de apă.

Cum toamna, torturîndu-mi lumea verde
Ca pe o minte-adînc neștiutoare,
Ar căpăta și tot atunci ar pierde
Naive taine, îngeri de răbdare,

Cu disperare sîngele-și deschide,
Și frunza pare că se sinucide

Din volumul “Sala nervilor”, 1971