Iubirea-i sărbătoare; iubirea nu-i osândă
În beciul fericirii la nesfârșitul chin
Al viselor; iubirea e veselă și blândă;
Iubirea nu-și înmoie săgeata în venin;
Iubirea nu-i o umbră ; Iubirea nu
Ca o lingoare dragostea mă arde
Pe dinăuntru, chinul prelungindu-l
Şi paşii mi-i îndrumă către moarte
Cerşind doar rău ca să-şi aline jindul
De
În pieptul meu deșertul se-ntinde ca o plagă
De foc și disperare, în spațiu și în timp;
Îmi intră-n os nisipul și de o viață-ntreagă,
Răzleț de caravana speranțelor, mă plimb.
Când mă învinge
În ochii Lui nici biciul, nici hula și nici spinii,
Nici treptele Golgotei cu paisprezece maci,
N-au înecat cu rouă semințele luminii,
Cum a făcut-o poate trădarea celor dragi...
Și tu abjuri
Întoarce-acum, domniță, privirea către pajul
Bolnav de poezie, ce ți-a adus în dar
Tăceri diamantine și a avut curajul
De-a-și scrijeli iubirea în piatra de hotar.
(Sunt treceri spre niciunde,
De chinurile toamnei mi-e inima răscoaptă
Și-mi trece-n sânge seva-i fierbinte ca un must;
Prin rana de iubire din piept, cu mâna dreaptă
Mi-o smulg și-apoi cu ură, din pulpa dulce-i gust.
Nu-i
Te sfâșii cu sărutul și îți zdrobesc făptura
Cu-mbrățișări; în mine te-arunc ca într-un hău;
Iubirea mea-i lumina ce vatămă pictura,
Căci binele se schimbă sub patimă-n mai rău.
Ești hrana unui
Deschide! Primăvara îți ciocăne în pleoape,
Cu brațul ei de aer sfios și-nmiresmat,
Ca să-ți alunge somnul și visul ce-l încape,
Schimbându-ți cu lumina cocioaba în palat.
Văd molia tristeții cum
Pe când eram mai tânăr, îți ticluiam răvașe
Cu pana primăverii, pe àripe de flutur;
Și mai apoi aiurea, cu focul, prin orașe
Călcând în urma toamnei, pe frunze ce se scutur.
În fiecare noapte
Cândva, în Era Tinereții, trăiau în mine
Vietăți gigantice. Zburau prin aerul otrăvit
De vulcanii sufletului, înotau
Prin oceanele nesfârșite
Ale timpului, călcau prin
Pădurile luxuriante ale
Eu, ce-am urcat Iubirea, crezând că-n vârf așteaptă
Un Rai pustiu sau moartea, cuminte ca un sfânt,
Am cunoscut vertijul pe cea din urmă treaptă,
Când mi-am întors, din nouri, privirea spre
Mâzgălituri VII - Poeme de George Gordon Byron
Ca și Byron, flăcări
Simt cum mă-mpresoară
Și înot prin lume
Fără nici un scop,
Adevărul totuși
A-nceput să doară:
Mersul îmi e teafăr
Însă
Mâzgălituri IV - Fire de iarbă de Walt Whitman
Când îi smulg lui Whitman
Firele de iarbă,
Îmi doresc, în suflet,
Să-mi sădesc alt crez,
Să îmi las să crească
O stufoasă barbă
Pe obraz și
Mâzgălituri I – Cântece cu îngeri de Rainer Maria Rilke
Dintr-odată lumea
Albă mi se-nchide,
Peste ochii-mi negri
Pleoapele îmi cad;
Somnu-mi dă târcoale
Da’-năuntru vid e:
Îngerii lui Rilke
Înlănțuit de-un soare malefic drept osândă,
Am așteptat zadarnic îmbrățișări ce ard
Și n-am băgat de seamă, sub orizont, la pândă,
O lună zvăpăiată cu ochii de smarald;
Am adulat lumina venită de
Din floarea mea cănită albinele n-adună
Polenul plin de sevă, de pară și de plumb,
În care zace-ascunsă, de subreda minciună
A soarelui, câmpia de aur sau porumb;
Și nici sărutul apei, când se
A fost de atâtea ori toamnă, iarnă, primăvară, vară și apoi iar toamnă în colțul acesta uitat de moarte și de lume încât am început să înțeleg că timpul și spațiul nu sunt atât de intim legate pe cât
De ce îşi pierde versu-mi strălucirea
Şi curge-n matcă leneş şi anost?;
De ce nu-şi poate-afla, prin oglindirea
În unda vie-a vremilor, alt rost?
De ce-mi
Nu-mi poți ierta greșelile trecute
Și-mi spui că-s șchiop și mă-nconvoi. Mai mult
Ce pot să fac, ajuns la senectute,
Decât să tac în beznă și s-ascult?
Căci nu-mi poti da, iubite, nici
Din estuar, odată cu refluxul,
Mă furișez mimetic pe canale
În care fierb plăcerile carnale,
Exuberanța, molima și luxul.
Mi-ajunge smoala-ncinsă pân\' la piele
Și amețesc privind pe pod
Îngăduie iubirii să-și prindă rădăcina
Sub geamul tău; va crește spre înălțime blând,
De-ți va țâșni din sfârcul înmugurit lumina
Pe trupul ei, și încă pe-atâta sub pământ.
La-nscăunarea toamnei
Să te compar c-o mândră zi de vară,
Când eşti atât de tânar şi de blând,
Nu-i de ajuns, căci florile-or să piară
Sub vântul aspru, toamna, în
N-am să te-asemui cu o zi de vară!
Eşti mult mai luminos şi mai cuminte;
Scadența verii îmi aduce-aminte
Că mugurii-n furtună or să piară.
E ochiul
Eşti hrana ce îmi ține-n viață gândul,
Ca-n lupta pentru tine să mai sper
Şi ploaia ce acoperă pământul
Din care eu – sărac – îmi cresc averi.
Cu tine mă
CV