Poezie
Sonet 184
CCLXIII
1 min lectură·
Mediu
Te sfâșii cu sărutul și îți zdrobesc făptura
Cu-mbrățișări; în mine te-arunc ca într-un hău;
Iubirea mea-i lumina ce vatămă pictura,
Căci binele se schimbă sub patimă-n mai rău.
Ești hrana unui viciu ce ne-ar putea ucide:
Tu – victimă candidă, eu – un călău nebun.
Voi stinge-n mine-un soare și-n urmă voi închide
Singurătății ușa spre-a fi – plecat – mai bun;
Va fi eclipsă-n eden și-n noapte o să sângeri;
Dar îmblânzindu-mi firea, apoi, voi învăța
Iubirea pământească, iar tu pe cea de îngeri
Urcându-te pe bolta vieții ca o stea.
Vom ști să fim de-a pururi soți, frați, amanți și-amici
Și să purtăm alături de vis și lanțuri – bici.
24 III 2009
001760
0