Cristian Vasiliu

O babă deversa în tomberoane Maro, uleiul rânced dintr-o tavă; Ploua cu-amoc și lacul de otravă Se infiltra prin tainice cotloane. Se ascundea prin ganguri o epavă Sfrijită-a unei vesele

Din ce plămadă ești, de la picioare Þi se aștern mulțimi de neguri sumbre? O umbră poartă-n spate fiecare Și te nutrești, răpindu-le, cu umbre. Descrie-l pe Adonis - niciodată, Imaginea-i

Iubirea mea dospind nu-i mai plăpândă. Nu m-am răcit chiar dacă buza-ngheață. (Iubirea scade căutând izbandă În gura mare, ca o precupeață.) Cândva și mie, dragostea ne\'nfrântă A tinereții-n

La despărțire, irisul, spre minte S-a reîntors și visul mi-l veghează; Juma\'te-nchis, se străduie cuminte Să mai arunce-n juru-mi câte-o rază, Dar nu trimite inimii-mpietrite Conturul clar de

Mărturisesc: e-al tău și eu de-asemeni Chezașa ție mi-am lăsat voința. Mi-aș renega cuvântul de-ai să semeni Iertarea-n jur și-aș re\'ntregi ființa. Nici poarta nu-i deschizi, nici el nu

Privește-ți chipul răsturnat în unda Oglinzii reci și-ascultă cum te chiamă, Să-l re\'noiești că să-ți plătești dobânda În lume iar, o neferice mama. Ce pântec oare, plugului ce-l

Am dojenit aseară timpuria Violă-n floare: \"Dulcele parfum, Mi l-ai răpit, hoț tandru!\" iar mândria În mine-am îngropat-o de acum. Neprihănitul crin, pentru-a ta mână, Îl cert, sovârful -

Dacă ar fi esența cărnii gândul, Nu m-ar opri distanțele mârșave, Ci le-aș străbate surâzând ca vântul Ce-adunce-n portul tău iubit epave; Nu mi-ar păsa ca între noi pământul S-a așternut

Regretul nu-i că ea îți aparține, Iar eu revărs prinosul de iubire, Ci este-acela că și ea pe tine A pus gingaș de-a pururi stăpânire. Iubirii voastre nu-i găsesc acuze; Deși-o-ndrăgești știind

Însingurat, n-O mai invoc cu teamă În ajutor la fiecare vers, Căci ritmul grațios mi se destramă Și dorul d-Euterpe mi s-a sters. De-acum, iubito, vei nutri penelul Altor poeți mai vrednici de a

Sub pleoape nu i se ascunde-un soare, Mărgeanul de pe buze i-a pălit, De-i albă neaua, sânul ei îmi pare Posomorât iar păru-i - de-antracit; Petala roze-i alb-trandafirie Și fragedă, cum nu-i al

În moarte doar voi mai găsi izbândă: Cerșește prin desert cel drept din fire, Cel laș primește laurii dobandă, Credința pură - doar nefericire, Onoarea se hrănește cu rușine, E-un lucru grav

Săpând adânc, din cronici anonime, Dezgrop ființe magice de ieri Și din frumoasele-epopei în rime, Domnițele și chipeși cavaleri. Văd pe blazoane, unde se agață O mână, o sprânceană sau o

Rechem în iarna dulcilor tăceri, Speranțe rătăcite în trecut Și-l plâng cu lacrimi noi pe cel de ieri, Ce prin deșertul vieții s-a pierdut, Iar ochii mei -o matcă ce-a secat- Pentru amicii care

Pe suflet, ca pe-o pânză, cu penelul, Eu te-am răpit pe veci închipuirii, Ca să-mi admir prin trupul-ramă, țelul Duios din perspectivele iubirii. Nici pictorii nu te-ar schimba în artă, Căci

De ce ți-e teamă de-ochii de vădană Înlăcrimați și ești atât de laș? Vei fi jelit căci vei lăsa o rană În lume de-ai să mori fără urmași. Vei plânge aprig sărăcind pământul De forma umbrei tale,

unu; se surpă timpul în mine: dintr-o cutie ies balerine, iar între stații, trenul adoarme pe șine. două; pe tablă scârție creta, dar după ore, fac pirueta pe opt în curte și-mi uit în

Când peste noapte scapără amnarul În vatra lunii albe, pân\' la os, Ca un vampir înfometat, coșmarul \'Și-nfige-n mine colții de-abanos. Pierd la timonă, prin furtună, farul; Alerg pe jar, în

Mi se pune pata! Dă-te de pe mine! de o vreme-ncoace ești atât de grea că-mi îndoi podoaba când te lași pe ea și când țipi în spasme cât îți e de bine. Nu-mi mai arde-acuma de

Tot calmul sobru-al epocii apuse, Din casele cu-obraz din piatră arsă, În dimineața oarbă se revarsă Pe străzile din Barking unde nu se Mai circulă pe dreapta - ca-ntr-o farsă - Și unde, pe

Când ne ciocnim, pe-aceeași scară, singuri Și-ntindem blând, ca-n Facere, din nou, Un braț sculptat din lemnul unei linguri Spre altul sângerând ca un stilou, Tot zbuciumul din tâmple se

Pentru Iuliana Te-aștept căscându-mi gura la sute de femei, De când mi se așază pe umeri, ca un frac, O vară deșuchiată și pe la nări un drac Îmi dă cu-esența tare a florilor de

Iubita mea, pentru că fac remiză Cu scorul alb, sub plapumă, îmi pare Că s-a-ncurcat c-un gălbior pe care Dacă îl strângi încape-ntr-o valiză. Nu-i nici frumos și nici deștept; nu-i mare, Dar