Sonet XCIX de William Shakespeare

Am dojenit aseară timpuria Violă-n floare: \"Dulcele parfum, Mi l-ai răpit, hoț tandru!\" iar mândria În mine-am îngropat-o de acum. Neprihănitul crin, pentru-a ta mână, Îl cert, sovârful - pentru păru-ți moale, Iar rozele, cu spini o să rămână Roșind și-apoi albind de disperare. Ne-a amăgit a treia, însă vina Mai mare-i căci ți-a subjigat sărutul; Își va primi sentința și-n grădina Odihnei viermii o să-i muște lutul. Atâtea flori în jur, însă niciuna, De te-a zărit, nu-ngăduie minciuna! Sonet XCIX de William Shakespeare The forward violet thus did I chide: Sweet thief, whence didst thou steal thy sweet that smells, If not from my love\'s breath? The purple pride Which on thy soft cheek for complexion dwells In my love\'s veins thou hast too grossly dy\'d. The lily I condemned for thy hand, And buds of marjoram had stol\'n thy hair; The roses fearfully on thorns did stand, One blushing shame, another white despair; A third, nor red nor white, had stol\'n of both, And to his robbery had annexed thy breath; But, for his theft, in pride of all his growth A vengeful canker eat him up to death. More flowers I noted, yet I none could see, But sweet, or colour it had stol\'n from thee.