Sonet XLIV de William Shakespeare

Dacă ar fi esența cărnii gândul, Nu m-ar opri distanțele mârșave, Ci le-aș străbate surâzând ca vântul Ce-adunce-n portul tău iubit epave; Nu mi-ar păsa ca între noi pământul S-a așternut hulpav căci în secunde Gândurile-mi sprințare,-nconjurându-l, Te vor găsi oriunde te-ai ascunde. Dar iată, îmi denunță neputința Același gând de a-ți urca Olimpul, Fi\'ndcă din lut și apa mi-e ființa Și mă strivește între spițe, timpul. Împovarați, sub humă, de tăcere Noi mângâiem cu lacrimi doar durere. Sonet XLIV de William Shakespeare f the dull substance of my flesh were thought, Injurious distance should not stop my way; For then despite of space I would be brought, From limits far remote where thou dost stay. No matter then although my foot did stand Upon the farthest earth removed from thee; For nimble thought can jump both sea and land As soon as think the place where he would be. But ah! thought kills me that I am not thought, To leap large lengths of miles when thou art gone, But that so much of earth and water wrought I must attend time\'s leisure with my moan, Receiving nought by elements so slow But heavy tears, badges of either\'s woe.