Johann Wolfgang Goethe

Dar cine gonește prin noapte și vânt? Un tată călare cu fiul plăpând. În brațe își ține copilul cuprins Și brațul se strânge mai cald,

Se-nspumă valul vălurind, Pe țărm stă un pescar, Cu ochiul rece cumpănind Spre undiță mai rar. Dar cum privea, de seamă luând Că valul

Iar s-a dus în târg batrânul Maistru vraci, și-s eu stapânul! Hai, că pun eu azi la cale Toate duhurile sale! Știu pe dinafară Farmecele

Îmi iau adio din privire, Căci gura nu-l poate rosti, Prin locurile de iubire Mă-ntorc să le găsesc pustii. Ce tristă e făgăduința Chiar

De ce ești oare-atât de trist Când totul e voios? Þi se cunoaște după ochi, Ai plâns,neândoios. \"Și chiar acum de-am lăcrimat,

Eu n-as sta in tovarasia lui! Cum se apropie, pe loc De toate parca-si bate joc, Si pare manios; Il vezi ca de nimic nu-i bucuros; Pe frunte

Ce zvon de copite-i în noapte și vânt? Copilu-i cu tatăl pe-al șelei veștmânt. El strânge băiatu-n al hainelor fald, Să-i fie lui moale, și tihnă,

Prin nea,prin ceață, Cu vântu-n față, În hău de umbre, Prin neguri sumbre, Ceas de ceas!Ceas de ceas Nici răgaz, nici popas! Chinuri mai

O, adevăr sublime – o, tinichea și paie ! O, poezie mîndră – o, buiguit nerod ! Istorie spirată – minciună și bătaie, Amor ceresc și dulce –

Acel ce pâinea n-a udat Cu-ale lui lacrimi și-n nopți pline De chin, pe pat, plângând, n-a stat, Nu vă cunoaște, nu, puteri divine. În viața

Cînd Minerva ca s-arate Prețuirea pentru-alesu-i Prometeu, din cer i-aduse De nectar o cupă plină, Spre a-i ferici pe oameni Și spre-a le

Tăcere deplină Pe culmi; O zbatere lină Prin ulmi Respirând se pierdu. În pădure pasărea tace. Așteaptă; în pace Curând ai să adormi și tu.

Sufletul nostru I-asemeni apei: Din cer se iscă, La cer se suie Și iar coboară Către pămînturi, Veșnic altfel. De sus țîșnește, Din stînci

Peste crestele-înalte Liniște deplină. Prin crengi străbate Un vânt ce se-alină Ca un murmur blând.

Tu, Helios elin, tu, soare, Măreț pe bolta de azur, Vrînd Universul la picioare, Privești în jos, în sus, în jur. Și ochiul tău plîngînd o

Ce sufăr știe doar acel Ce dorul știe! Stingheră, fără nici un fel De bucurie, Privesc la cerul adânc Spre ceea parte. Cui dragă și aproape-i

Sării pe cal - o vijelie! Și vâjâind gonii prin ulmi; Plutea amurgul pe câmpie, Iar noaptea se-anina de culmi. Pe-un vârf înalt măreț

Expertul : Bun, bravo, domnul meu ! Doar partea stîngă Nu-i chiar ca dreapta, Iar aici E-un pic forțat, Iar buza Nu-i prea firească,

Spre-a se-ntîlni-n dezmărgenire, Ușor trec toate spre pieire, Acolo-i stins orice dezgust ; În loc de dor, doar cruntă vrere, În loc de

„La porți, pe pod aud cuvînt, O voce-aud, măiastră ! Să sune-n voie mîndrul cînt Sub bolți, în fața noastră !“ Spre paj chiar regele-a

Nălțînd un vultur tînăr aripa-i Prădalnică, L-a nimerit săgeata vînătorului Și-i reteză aripei drepte O vînă. În crîng de mirt s-a

Să cauți forme noi e-o datorie Ce ți-o impunem, datorie sfîntă. Poți să te miști, ca noi, în haină strîmtă, Așa cum pas cu pas ți se

O, fie ca al vieții duh În cuget să-mi vuiască Și-o plăsmuire grea de suc Din mâna mea țâșnească. Eu tremur doar și bâigui doar, Ci nu renunț

Eduard, în ceea ce-l privește, se afla într-o dispoziție cu totul diferită. Se gîndește atît de puțin la somn, încît nici nu-i trece prin minte să

Azi, în prea cinstit sobor, Luați aminte bine. Că mi-e sfatul înțelept, Cum e rar la mine. Câte nu ați pus la cale, Câte n-ați sfârșit cu

Să-mi fii tu oare-n veci pierdută? Te-ai dus fără păreri de rău? În încăperea-acum tăcută Aud într-una râsul tău. Cum călătorul

În numele acelui, ce însuși s-a creat Din veci drept creatoare chemare nencetat ; În numele său, care credință naște-n slăvi, Încrederi și

Odată un băiat avea Un porumbel pestriț, frumos, gingaș, Din gura lui mîncare îi dădea Cu-atîta drag cum face-un băiețaș. Și de hulub avea

Ah, ce poate omul cere? Ce-i mai bine: pacea-n sine? Să se-agațe cu putere? Să se vânture-i mai bine? O căsuță să-și dureze? Corturi să

O, voi zei, mari zei, mari zei, Din cer nalt și mult departe, Dați-ne, pe-acest mămînt, Minte bună și-ndrăzneală, Căci noi vă lăsarăm

Capitolul I Eduard - așa îl vom numi pe un bogat baron în floarea vîrstei - Eduard petrecuse în pepiniera sa ceasul cel mai frumos al unei

Capitolul V Scrisoarea directoarei „înălțimea voastră îmi va ierta faptul că scriu astăzi foarte concis: căci, după terminarea examenului public

Nu știu ce e, de ce mi-e drag, De-acest mărunt și-ngust meleag, Ce lanț vrăjit mă ține-n prag? Să pot să uit, să uit aș vrea Ce straniu-s eu

De ce priviri adânci ne-ai dăruit Ce prind în viitor ani grei să-nșire, Iubirii, pământesc vis sorocit, Nicicând să-i credem sfânta

De-abia ieri fu creștetul tău castaniu ca bucla iubitei A cărei gingașă făptură din depărtare mă cheamă; De timpuriu îți înseamnă fruntea sur

Mai departe? Iar schimbi locul Când ce-i bun e-n jurul tău? Cată doar să prinzi norocul Că-i în preajma ta, mereu. Traducere

Abia acum, când vremea rozelor s-a dus, Poți să-nțelegi ce-nseamnă un boboc: Stă încă o roză-ntârziată sus Și-adună lumea într-un singur

Alexandru, și Cezar, și Enric, și Friedrich, slăviți, Știu că mi-ar da bucuros jumătate din slavă, Numai o noapte de-ar fi să le las culcușul

Rigid hotar, dar dulce-l ocolește Ceva fugar, ce-n noi, cu noi se-agită: Nu singur ești, te modelezi obștește, Iar fapta ta pe-a

Ce-mi scurtează timpul și presiunea? Acțiunea! Ce le face de nesuportat tăria? Trândăvia! Când te-mpotmolești în datorii? Când eziți și

Strune dezmiardă Apollo, dar și arc ucigaș el întinde: Precum pe păstori el încântă, pe Python îl culcă-n țărână. Strașnic ați construit!

Umblam prin codru, Hoinar umblam, Ceva să caut Nici gând n-aveam. Zării în umbră O floricea. Ca steaua-n

Natura, arta par să se dezbine, Dar se-ntâlnesc când nici nu-ți dă prin minte. Pieri și-n mine sila dinainte Și amândouă mă atrag spre

Cum de, pretutindeni, omul Se tămăduiește? Orișicui i-e drag de zvonul Ce se rotunjește. Zvârle tot ce-ncurcă mersul! Nu-ncerca

Splendid răsună când poetul Ba cu un soare, ba c-un rege se compară Dar când străbate sumbre nopți, cu-ncetul El își ascunde fața lui

Slobod pe gheață să luneci Unde nu vezi făgașul deschis De cei mai cutezători, Taie-ți tu singur făgaș. Liniște, inima mea! Chiar de

Dat e grecului, din lut Chipuri să dureze, De făptura mâinii lui Să se minuneze. În extaz, prin Eufrat Noi ne trecem mâna, Și-n fluidul

Ca nicovala e țara, stăpânitoru-i ciocanul. Poporul cu tabla-l asemui, ce-n mijloc se-ndoaie. Vai de tabla sărmană, când lovituri

Nu prea tac cu drag poeții Să se-arate vor băieții; Slavă, hulă, să tot ai! Nu-i de spovedanii proza Dar ne-mpărtășim „sub rosa” Pe al

Brazda subțire-nvelește, ușor, sămânța de aur. Omule, alta-n adâncuri oasele tale acoperă Ară și seamănă vesel! Aici, hrană vie-ncolțește Și

Vremuri nebune-am trăit și am avut grijă Eu însumi nebun să mă port, cum vremea-mi cerea. Traducere Maria Banuș

Ce-i un boboc de trandafir se știe Abia când clipa este prea târzie Și unul singur stă pe vrej, anume, S-arate ce sunt florile pe

Soră din întâii zori, În tristețe, duioșie! Ceața-nvăluie-argintie Chipul tău fermecător, Zvonul lin, sub pasul tău, Scoală-n peșteri

Să trăiesc vreau, cum îmi place mie. Stați cât vreți în corturi și căscioare, Eu o iau, spre depărtări, călare, Numai stele peste

Pe Amor nu îl trezi! Mai doarme gingașul băiat; Du-te, vezi-ți de treabă, după a zilei poruncă! Astfel mama-nțelept folosește

Nobil omul să fie, Bun, inimos! Îl deosebește De toate făpturile Ce le cunoaștem. Slavă necunoscutelor Supreme făpturi, De-abia

Ce ușor mi-e azi pe suflet, Ce voios și luminos Tânăr când eram și-n clocot, Ce sălbatic și cețos. Dar m-ating răutăcioșii Ani și –

Cum trăiești? Spune! Trăiesc! Și de-ar fi hărăzite Omului sute de ani, tot mi-aș dori ziua de mâine, ca azi. Traducere Maria

O, cum luam seama-nainte la toate anotimpurile, Primăverii-i uram bun venit. De toamnă dor îmi era! Acum nici vară, nici iarnă nu-i, de când

Solemn îl vedem pe doge mergând alături de nunțiu; Pe Domnul îngroapă; unul pecetluie piatra; Dogele ce se gândește, nu știu; celălalt

„Totul se lămurește – îmi spune-un cirac – Din teorii înțelept predate nouă de dascăl”. Sigur, îndată ce crucea de lemn ați cioplit-o

Ce dumnezeiască grădină din gol și pustie răsare, Crește, e vie și-n fața-mi străluce-n lumină... Asemeni creatorului sunteți, voi, zei ai

Cred când îmi spui că nu plăceai lumii, iubito, În copilăria-ți, și mamei urâtă-i erai, Până când mare-ai crescut, pârguindu-te-n taină; Da,

Alexandru, și Cezar, și Enric, și Friedrich slăviții, Știu că mi-ar da bucuros jumătate din slavă, Numai o noapte de-ar fi să le las culcușul

Un cap rotund de bucle plin – Și dacă pot să trec mereu, mereu, Cu mâinile-mi prin păru-acesta greu, Până-n adânc sunt teafăr și senin. Și

„Tu te ocupi cu botanica? Optica? Ce faci? Nu-i de mai mare folos inimi duioase să miști?” Ah, duioasele inimi; Orice cârpaci le poate

Prinții-și imprimă ades în aramă slab argintată Respectabilul chip; poporul, o vreme, se-nșală. Șarlatanii-și imprimă pecetea gândirii-n

Cel ce iubește nu va greși Nici dacă ar fi pradă mâhnirii; Renască Leila și Medșun între vii – Eu le-am învățat drumul

Viața omului ce-i? Totuși cu miile pot Viața să-i judece: ce și cum făptuit-a. Și mai puțin un poem e; totuși cu miile-l gustă, Cu

Dumnezeiască-i moștenirea, în lung și-n lat strâng sporul: Avutul meu e vremea, iar vremea-i tot ogorul! Traducere N. Argintescu-Amza

Te port în gând, când a soarelui rază Mi-apare din val; Te port în gând, pe când luna sculptează Izvorul cel pal. Te văd mereu,

„O gospodină de-aș fi, la casa-mi, să am eu ce-mi trebui, Cinstită aș fi și voioasă, cu drag săruta-mi-aș bărbatul.” Așa îmi cânta,

Gondola aceasta c-un leagăn lin clătinat o asemui, Iar umbrarul deasupra pare-un sicriu uriaș. Tocmai așa, clătinați, noi plutim între

Voios meșteșug, poezia; doar cam scump îl găsesc; Cărticica sporește, însă țechinii se duc. Traducere Maria Banuș

Ce putem noi, mandarinii, Vechi stăpâni, slujind stăpânii, Când ne-am sastisit de toate Și e primăvara-n toi? Mai fugim spre sud și

Ci curgeți cânturi mult iubite Spre marea veșnicei uitări, Nici de flăcăi nu fiți șoptite Și nici de fete-n fragezi zori. Pe draga-mi o

Mistică limbă, numitu-te-au, Pe tine, Haviz cel sfânt, Și nu pricepură bucherii Prețul aflat în cuvânt. Mistic îți dară porecla, Sminteală

Liniștea-i dusă, Inima-mi grea, Pacea nicicând N-o voi afla. Unde nu-i el Este mormânt, Întregul pământ E-nveninat. Bietul meu

Asta-i Italia pe care-am lăsat-o. Prafu-i la fel, Străinul la fel pungășit e, orișice-ar face. Cinstea germană zadarnic o cauți în toate

De te uiți cu grijă în natură Unu-n toate ne-ncetat te fură; Înlăuntru și-n afară, Unul pe-altul se-nfășoară. Astfel ai să prinzi

Era în trista criptă. Rânduite, Vedeam în față-mi cranii după cranii; Gândeam la vremuri vechi, încărunțite. Stau strânși, la rând,

Când de iubită ajungi despărțit, Ca Răsăritul de Asfințit, Inima trece pustiul cumplit! Și pentru cel ce de dragoste arde, Nu e Bagdadul

În ochii mei, privirea ta cea plină, Sărutul gurii tale pe-a mea gură, Cui astfel de momente date-i fură Ce altceva pe el îl mai

Cugetul, în bucurie, Năzuit-a, cu ardoare, Să descopere, să știe Ce-i natura, creatoare. Veșnic una-n fiecare Ea se-arată înmiit; Mare-i

E trufie-a stihui, Nu mă mai mustrați! Slobozi fiți, aprinși, zglobii, Mie-mi semănați! Ceas de ceas dac-aș sorbi Din amarnic chin, Ca

Cum trăiești? Spune! Trăiesc! Și de-ar fi hărăzite Omului sute de ani, tot mi-aș dori ziua de mâine, ca azi. Traducere M. Banuș

Ce grav arăți, iubitul meu! Mai vie E marmura, ca fața ta de gheață; Ca statuia-ți, tu nu dai semn de viață; Mai blândă-i piatra, de-o

Hat der alte Hexenmeister Sich doch einmal wegbegeben! Und nun sollen seine Geister Auch nach meinem Willen leben. Seine Wort und Werke

¡Oh tú, la hermana de la luz primera, símbolo del amor en la tristeza! Ciñe tu rostro encantador la bruma, orlada de argentados

Ich ging im Walde So für mich hin, Und nichts zu suchen, Das war mein Sinn. Im Schatten sah ich Ein Blümchen stehn, Wie Sterne leuchtend Wie

Sah ein Knab\' ein Röslein stehn, Röslein auf der Heiden, war so jung und morgenschön, lief er schnell, es nah zu sehn, sah\'s mit vielen

Die Gretchenfrage GRETCHEN: ... Glaubst du an Gott? FAUST: Mein Liebchen, wer darf sagen: Ich glaub an Gott! Magst Priester oder Weise

Über allen Gipfeln Ist Ruh, In allen Wipfeln Spürest du Kaum einen Hauch; Die Vögelein schweigen im Walde. Warte nur, balde Ruhest du auch.

¡Deja que adiós te diga con los ojos, ya que a decirlo niéganse mis labios ¡La despedida es una cosa seria aun para un hombre, como yo,

Sag es niemand, nur den Weisen, Weil die Menge gleich verhöhnet: Das Lebendge will ich preisen, Das nach Flammentod sich sehnet. In der

Un giovane venne da Atene a Corinto, qui ancora non sapevano chi era. Sperava nel favore di un cittadino; i padri erano stati ospiti a

Willst du immer weiterschweifen? Sieh, das Gute liegt so nah. Lerne nur das Glück ergreifen, denn das Glück ist immer da.

Nur wer die Sehnsucht kennt, Weiß, was ich leide! Allein und abgetrennt Von aller Freude, Seh´ ich ans Firmament Nach jener Seite. Ach!

Was zieht mir das Herz so? Was zieht mich hinaus? Und windet und schraubt mich Aus Zimmer und Haus? Wie dort sich die Wolken Um Felsen

***** Bei einem wackern Edelmann, meinem Freunde, der ein altes Schloß mit einer starken Familie bewohnte, war eine Waise erzogen worden, die,

Dem Geier gleich, Der auf schweren Morgenwolken Mit sanftem Fittich ruhend Nach Beute schaut, Schwebe mein Lied. Denn ein Gott hat Jedem

La regina sta nella sala eccelsa, su mille candele la fiamma risplende; dice al paggio: «Corri in fretta, la mia borsa da gioco vorrei avere. È a

Warum gabst du uns die tiefen Blicke, Unsre Zukunft ahndungsvoll zu schaun, Unsrer Liebe, unsrem Erdenglücke Wähnend selig nimmer

Verdis plus dense, feuillage De la vigne montante Ici le long de ma fenêtre. Jaillissez plus serrées Baies jumelles, et mûrissez Plus vite, de