Iurcencu Teodora Ioana

Stau în mijlocul furtunii, deasupra cerului-nghețat Stau în ploaia cea rece și amorțită Ce se prelinge pe palton și pe părul încă uscat. Tunetele se aud din cer, bubuind deasupra mea Lumina

M-aplec spre ocean cu aripi Și vreau să-mi iau zborul de pe culmi Să-mi curm durerea ce m-apasă În suflet ca un vis nebun. Să uit de mine și de tine Să mă scufund încet adânc Să mă așez

Cutreier locuri neumblate ca un suflet nebun Și caut speranță și mângâiere Într-un colț de umbră pustiu și plin de fum. Cutreier căi neștiute și drumuri pline de pietre Îmi zvedrelesc

Timpul, un felinar al nopții albastre ce trece peste toate și peste mine, din nou, peste sufletul meu sărman, Își petrece peste mine șoaptele în jale ale unui suflet pierdut în urma unui

Te crezi un vas ce se leagănă ușor pe mare Cu ochii plini de corali; de pești, din adâncuri de oceane moarte În jurul nopții vântul caută crezare În mijlocul nopții de corali, de mare. Farul

Depărtarea născută-n umbră rece Lună de mai, lună de stele Trece și viața ca un vultur negru Peste-ntinderi de cremene, Peste perechi de stele. Astăzi, ce vezi tu oare într-un cuvânt de vânt

Pleacă-te, și-a spus noaptea spre cer și lasă-mi două brațe, pe care să le dăruiesc unui copil Ce simte singurătatea, aproape de el, nestingherit. Ce dacă sunt reci, aceste două

Un val ce-și unduie creasta spre stănci cu vârf ce se aplec în crengi Aduce fum și ceață spre cer și spre eterul dulce ce se ascunde-n vechi Pescărușii scot sunete adânci în urma valului înspumat

Astăzi, când iarna e aproape Totuși, tu vezi Vocea din noapte Și simți, adierea moale. Te crezi visător, la porți de fier Și bați, spunându-ți, ca încă mai poți Să găsești vocea nopții,

Mă mânâncă-n palmă, praful de pe pervazul ud Mă rod, șoarecii ușor și carnea le priește, făr de-ntrebări. Mă răzgândește vocea să trec podul Mă agită noaptea, ca să-i dau un șal, Să-l poarte

N-am uitat nici o secundă Ce-ai simțit pentru mine N-ai uitat oare ce crezi de mine Azi, n-ai timp să privesti peste umăr Ca să realizezi, cine știe mai bine. Acolo, nu a fost timp pentru ziua

Ai privit în urmă, legănat în luntre Spre zorii zilei, ce-au pierit în anul, unui timp acut Spre ceva ce parcă era cândva numit : condeiul sorții necunoscut. Dar, dacă prinzi din urmă anul ce-a

Pașii, au un suspin într-ânșii, vecinici și rămași doar umbre Eu am nevoie de un zâmbet Ca să pot simți, că încă n-am plecat din lume Mâinile, simt răceala sufletului meu blând Cuprinzând

cald și blând e aerul tomnatic al visului - toamna, al glasului de pământ, al grădinii, de spini, de salcâmi. blânda glăsuire tomnatică anunță cântul cocoșilor, care vor trezi și soarele; ce

mă poartă stingher frigul singurătății, mă reîntoarce din drum cuvântul uitării, mă întreabă câte toate o toamnă, apusă de departe. mă leagănă în pat de raze mă mângâie cu flori, mireasmă mă

Am zburat spre univers cu aripi de sticlă, încadrate în chenar; Am ascultat cum vântul răspunde visurilor nopții, Dar cel mai ciudat lucru pe care l-am aflat A fost , roua dimineții. De vei

Un biet moșneag, stă plăpând pe malul mării Înconjurat de freamătul durerii Un biet cuvânt își face rost printre ruineș și strigă ... am înebunit, copile. Un biet moșneag își ascunde

Astăzi, când soarele apune din nou pe perna eterului înspumat de clarul albastru Șoaptele vor adormi din nou în începuturile vieții și se vor naște mâine de dimineață fără să clipească, afară în