Stau în mijlocul furtunii, deasupra cerului-nghețat
Stau în ploaia cea rece și amorțită
Ce se prelinge pe palton și pe părul încă uscat.
Tunetele se aud din cer, bubuind deasupra mea
Lumina
M-aplec spre ocean cu aripi
Și vreau să-mi iau zborul de pe culmi
Să-mi curm durerea ce m-apasă
În suflet ca un vis nebun.
Să uit de mine și de tine
Să mă scufund încet adânc
Să mă așez
Cutreier locuri neumblate ca un suflet nebun
Și caut speranță și mângâiere
Într-un colț de umbră pustiu și plin de fum.
Cutreier căi neștiute și drumuri pline de pietre
Îmi zvedrelesc
Timpul, un felinar al nopții albastre ce trece peste toate și peste mine, din nou, peste sufletul meu sărman,
Își petrece peste mine șoaptele în jale ale unui suflet pierdut în urma unui
Te crezi un vas ce se leagănă ușor pe mare
Cu ochii plini de corali; de pești, din adâncuri de oceane moarte
În jurul nopții vântul caută crezare
În mijlocul nopții de corali, de mare.
Farul
Liniște de mormânt te bați cu tine-n gând
Te naști a doua oară, cu ochi de smoală
Te rogi și-apoi minți
și te gândești că doar te-ai simțit
într-un vis antirifc de argint.
Mai, ai curajul să
Depărtarea născută-n umbră rece
Lună de mai, lună de stele
Trece și viața ca un vultur negru
Peste-ntinderi de cremene,
Peste perechi de stele.
Astăzi, ce vezi tu oare într-un cuvânt de vânt
Am așteptat secunda ca să vină
Am căutat lumină într-un ungher de viață
Am așteptat ca noaptea, să apună
și-apoi am adormit într-o altă lume.
Parcă văd și acum cum pași se pierd în spate
Parcă
Privesc printre dungile ce-mi străpung universul meu, inimă
La tine, tu steaua mea
Dar ești departe de iubirea noastră
Căci eu, zac între ruini de var.
Cu gândul tot la tine
Eu mă întind pe
Tainic, învolburat în niște raze moarte
Credul și plin de vânt și noapte
Cunosc, întreaga parte de-nțeles
Cunosc, aripi de înger ceresc.
Strivitul și nemâncatul timp
Clepsidra unui sfânt
în mintea mea, un vers răsună ca și un ecou
Departe de ziua, ce prevede a fi din ce în ce mai caldă,
Ce prevede să fie mai luminoasă decât sufletul meu, ce plânge fără-ncetare,
Ce urăște faptul că
Pleacă-te, și-a spus noaptea spre cer
și lasă-mi două brațe, pe care să le dăruiesc unui copil
Ce simte singurătatea, aproape de el, nestingherit.
Ce dacă sunt reci, aceste două
Gondola, lunecă ușor pe canal fără ținând seama, că iubirea, e un val
Tenembra și-ascultă vocea, se plimbă pe mal
Tu arzi, și nerăbdând ca noaptea să fie doar o umbră
Veneția, e mintea și mintea,
Un val ce-și unduie creasta spre stănci cu vârf ce se aplec în crengi
Aduce fum și ceață spre cer și spre eterul dulce ce se ascunde-n vechi
Pescărușii scot sunete adânci în urma valului înspumat
Astăzi, când iarna e aproape
Totuși, tu vezi
Vocea din noapte
Și simți, adierea moale.
Te crezi visător, la porți de fier
Și bați, spunându-ți, ca încă mai poți
Să găsești vocea nopții,
Mă mânâncă-n palmă, praful de pe pervazul ud
Mă rod, șoarecii ușor
și carnea le priește, făr de-ntrebări.
Mă răzgândește vocea să trec podul
Mă agită noaptea, ca să-i dau un șal,
Să-l poarte
N-am uitat nici o secundă
Ce-ai simțit pentru mine
N-ai uitat oare ce crezi de mine
Azi, n-ai timp să privesti peste umăr
Ca să realizezi, cine știe mai bine.
Acolo, nu a fost timp pentru ziua
Ai privit în urmă, legănat în luntre
Spre zorii zilei, ce-au pierit în anul, unui timp acut
Spre ceva ce parcă era cândva numit : condeiul sorții necunoscut.
Dar, dacă prinzi din urmă anul ce-a
Pașii, au un suspin într-ânșii, vecinici și rămași doar umbre
Eu am nevoie de un zâmbet
Ca să pot simți, că încă n-am plecat din lume
Mâinile, simt răceala sufletului meu blând
Cuprinzând
cald și blând e aerul tomnatic
al visului - toamna,
al glasului de pământ,
al grădinii, de spini, de salcâmi.
blânda glăsuire tomnatică
anunță cântul cocoșilor,
care vor trezi și soarele; ce
mă poartă stingher frigul singurătății,
mă reîntoarce din drum cuvântul uitării,
mă întreabă câte toate
o toamnă, apusă de departe.
mă leagănă în pat de raze
mă mângâie cu flori, mireasmă
mă
Am zburat spre univers cu aripi de sticlă, încadrate în chenar;
Am ascultat cum vântul răspunde visurilor nopții,
Dar cel mai ciudat lucru pe care l-am aflat
A fost , roua dimineții.
De vei
Un biet moșneag, stă plăpând pe malul mării
Înconjurat de freamătul durerii
Un biet cuvânt își face rost printre ruineș
și strigă ... am înebunit, copile.
Un biet moșneag își ascunde
Astăzi, când soarele apune din nou pe perna eterului înspumat de clarul albastru
Șoaptele vor adormi din nou în începuturile vieții
și se vor naște mâine de dimineață
fără să clipească, afară în