În vreunul din sertarele, suflete

Pașii, au un suspin într-ânșii, vecinici și rămași doar umbre Eu am nevoie de un zâmbet Ca să pot simți, că încă n-am plecat din lume Mâinile, simt răceala sufletului meu blând Cuprinzând întreaga ființă în palme, de nou- născut. Ochii mei plâng și chiar simt acum, Că ei, plâng, doi ochi blânzi. Buzele, tremură ne-ncetat în brațele unui cuvânt Tremur și eu, acum ... .... Ce blând. Deși, afară, plouă cu perle de cristal Deși, aș râde chiar și la un felinar Deși, eu stau întinsă-n zbucium, cald Mă pierd printre, frunzele de castan ... Ce trist. Ne-am coborât sufletul, eu și inima-n culori Ne-am alintat eu și ochii, cu zumzetul nopții Ne-am făcut să ațipim, eu și luna de cristal ... Nimic ciudat. Acum, șoaptele au gust de noapte blândă-n; capăt de lume Ne văd stelele, de sus și de jos, Dar nu ne-mbie cu mireasmă de roze-n culori, Nu ne aplaudă, ca și cum am fi, prea ilari Ne urăsc, pentru că nu știm să renunțăm, azi Pentru că încă mai luptăm, eu și inima mea. Pământul e aspru și plin de rugină, Cum săbiile uitate de timp, rămase-ntr-o teacă, Parcă zvedrelesc, să iasă la iveală; Rugina acută ce te-ndeamnă la luptă pentru viață. Degeaba, toate caută scăpare într-o caldă sărutare Pentru că, n-au ajuns dincolo de lumină La marginea toamnei de ieri; apusă-n suflet de cremene, de stâncă. și-acum șoaptele vor rămâne între paharele, de pe masa udă în sertarele, unde rugina-i mută, în patul gol și camera obscură, ... în vreunul din sertarele, suflete! ...