E singurătatea-n urmă rămasă

mă poartă stingher frigul singurătății, mă reîntoarce din drum cuvântul uitării, mă întreabă câte toate o toamnă, apusă de departe. mă leagănă în pat de raze mă mângâie cu flori, mireasmă mă minte și-apoi mă leagă la mâini cu fire de mătase. îmi pune sufletul în vatră îmi răscolește viața toată mă lasă să sufăr în tăcere și mă mângâie cu fire de durere. îmi leagă inima-ntr-un buchet de rază imi frige trupul cu dorinte uitate îmi liniștește sufletul, cuvinte aspre și mă-mblânzește dându-mi cianură moartă. nu, e decât un vis al nopții albastre nu, e decât un strop de rouă, de pastă nu, e numai durerea, aspră e singurătatea-n urmă rămasă.