Mi-e dor ...

Am zburat spre univers cu aripi de sticlă, încadrate în chenar; Am ascultat cum vântul răspunde visurilor nopții, Dar cel mai ciudat lucru pe care l-am aflat A fost , roua dimineții. De vei vedea în calea ta cum se nasc umbre din nisip Să încerci să te abții, să strigi Pentru că își vor lua ușor zborul; fără să-ți ofere dorul. Vocea nopții, nu se aseamănă cu razele de soare ce sunt străpunse de mijirea zorilor Nimic, nu are întelesul cel cunoaște universul Nici măcar marea nu se naște a doua oară Din nimic sau pânză de păianjen. Căci, dacă cauți raza de lumină, între întunericul clepsidră și filozofia unui cuvânt Vei găsi o taină, ce îi mister în asta viață Căci nimeni nu poate să îți spună de ce ți-e greu să mergi inainte Vocea ascultă, doar glasul mării și șoaptele așteaptă cântul zorilor, Fără să îți cunoască interiorul. \"Un far de rază, a lunecat ușor pe crestele vocii, pe inima ierbii și pe glasul nopții, Nimica nu alungă bucuria nebuniei cristaline, Abia dacă se aud, ușoarele bătăi de vânt ale nopții adormite alături de covorul albastru; plin de feerie. Lasă la marginea pădurii câteva lacrimi de rouă, străpunse de câte un vânt care se prelumbă pe lângă ele, Asfințitul nu și-a lăsat nimic din el, ca să ofere o privire cât de cât reală a celor ce se întâmplă, în asta viață; Iarba a crescut peste toate ruinele sufletului, ce a zâmbit de fiecare dată la fiecare asfințit Măcar o vorbă bună să-l îmbune, să-l facă să trăiască pasiunea ce a fost curmată de vânt și de lume.\"