Zbuciumul unui suflet în tăcerea aspră

Un biet moșneag, stă plăpând pe malul mării Înconjurat de freamătul durerii Un biet cuvânt își face rost printre ruineș și strigă ... am înebunit, copile. Un biet moșneag își ascunde durerea Între palmele aspre și-negrite Un biet moșneag își strigă durerea Într-un abis, ce i se vede creerea. Un biet moșneag aruncă-n mare glasul Ce și-l dezmiardă ușurel, Un biet moșneag, caută lumină Un pește, în adâncul său.