Ioan Postolache-Doljești

când te-ai uitat ultima oară în ochiul bulbucat de tăun eu obosit aseară la margini de drum și-n el nu se reflecta găinușa ci un ou rozaliu translucid departe în leu fără veșminte era gândul

îți căptușeam urechea până-n zori cu albe flori de iasomie și mă credeai eram un mincinos fidel plăcerilor mereu erai o alta mi s-a umplut cadranul de voi toate și ceasul tace-n

te-mbrățișez cu sufletul,Mihai, și rănile-ți din arderea măreață le simt în inimă ca niște flori deschise-n fiecare dimineață. Arald și tu și eu suntem totuna, Zamolxe,Kamadeva,sunt cu

prietene, lumea asta nu-i rea ci e foarte, cu toate că niciodată copiii întregi nu s-au născut mincinoși, egoiști, avari, hoți, criminali ori nebuni. se nasc ca o promisiune de uitare-n genom a

ușurel ca o tăcere-a pruncului sătul de țâță mă cuprinde-un fel de pace limpede fără de timp tâmpla mlaștină-împuțită colcăind de viermii-gând care devorează hoituri de trăiri fără

copilul ce-am fost e rătăcit pe uitate cărări părinții-s plecați în adânc de sub cer orfan cu tâmplele sure cercetez zarea înspre apus unde la capătul Europei copilul mi-i dus cu tot cu

buchetu-acesta va muri încet petală cu petală tu n-ai să știi că pentru tine-a fost cules l-oi arunca într-o pubelă gunoi va fi ca multele gunoaie dar cerul pentru mine va urzi un cântec

ești formidabil, extra, para, ultra, nici pleonasmele superlativului nu-mi sunt de-ajuns să-ți definească genialitatea... invidios pe tine îs. cum poți să fii atât de bun, nebun de bun nici

La cer s-a înălțat Cuvântul Și vorbele-au înlocuit Preasfântul. Mai e pe lume Adevăr? Orfan de el e azi pământul, Atât: minciuni, trufii și impostură... Prin creiere ne bate vântul. De

de călărești în șaua unui vis ținându-te cu pleoapele de coamă, de zborul lui te lasă dus, la nimeni nu da samă. avântă-te în necuprins și de nimic să nu ai teamă, poți să atingi ce e de

strigă-mi tăcerea ta în mi minor, în do major ți-oi răspunde, apa noastră curge domol și în unde se simte-un tremol... derutată ești de privirile-mi câșe, de vorbele-mi spuse-n răspăr, dar

lobodă stevie știr holboră pir dudăi cu sapa le tai și le strâng cu grebla-n grămadă săp cu hârlețul voi face un strat cu mixandre cu portolac bordurat pământul e negru e bun afânat țăranul

aplecată în cea mai sfântă rugăciune cu tot universu-n priviri și ruptă de lume îl spală îl unge îi masează căpușorul urechiușele gâtuțul umerii pieptul burtica - el râde

pe drum uitat lângă-un ciulin stă cuminte-o mătrăgună el cu țepi ea cu otravă liniștiți sub clar de lună tu și eu trecând prin viață triști ținându-ne de mână

eu cred că în rai miroase a flori de salcâm și-a frunze crude de nuc lume tu n-ai să mori niciodată astă-noapte miroseai toată a rai

singură-n câmp soarele scăpăta în amurg cumpăna-i albă o vedeam de departe opream berbecii la jgheab priveam în adânc din pata de lumină a apei mă privea un copil cu toate puterile trăgeam de

mă trimit la capătul zării și mă pierd în nimic cu toate vanitățile mele umane mai statornic mai liber și mai fericit luat de văzduh mi se pare paingul poate paingul sunt eu de dincolo de

cu zorii sub braț arcuit șoimănit de-o alică stelară în pas ce se vrea liniștit printre fluierături se strecoară pare că-i vesel un mic vagabond rătăcit în mahalaua murdară lumea se-ntreabă ce

respirăm același aer bem din aceeași apă mâncăm aceeași mâncare de la enzime până la tot îți cunosc anatomia fiziologia psihologia așa cred și totuși ce chimie ce alchimie stăpânești de

i-am prins tăcerea în odaie și-am dezbrăcat-o de cămașă privea la mine cu vinovăție și nemaipomenit de rușinoasă sfioasă și în pielea goală simțeam cum plânge-n necuvânt și-am primenit-o-a câta

Constatând că vii-s hoți, falimentul o confirmă, și-a deschis o nouă firmă, dar ... bazându-se pe morți.

ce-i viața mea? o răzvrătire a plinului nimic în toate cele a lui de bune și de rele și-un strigăt grav pentru iubire. sunt ticălos și-mi trag belele cu mult pornirile-mi de vis, note în

din care cosmos de gândire vii, racem gustos, din care vii, de mă faci viu mai mult de vii, din care cosmos de gândire vii? mă tot omori și mă-nrevii sub flori de liliac movii... din care

superbă, tânără și fiară, cu ochi adânci sfredelitori, mă-nnebuneai din zori în seară și adormeam sleiți în zori. precum un pântec de vioară vibrai, scăldându-mă-n sudori, superbă, tânără și