culpabilitate

copilul ce-am fost e rătăcit pe uitate cărări părinții-s plecați în adânc de sub cer orfan cu tâmplele sure cercetez zarea înspre apus unde la capătul Europei copilul mi-i dus cu tot cu nepot mă simt vinovat de plecarea lor mă simt un netot ce-a fost viața mea o muncă în draci sub sloganul să muncim tovarăși mai mult și mai mult copiii noștri s-o ducă mai bine și-am clădit o țară stăpână pe ea și tot noi am prefăcut-o-n ruine mă doare speranța de-atunci înjunghiată acum lumea se naște și moare mereu și pe rând ireversibil e totul și totuși în gând strig doamne descătușează ferecatul pământ și dă-mi părinții înapoi tineri și pe mine în brațele lor de ziua copilului să pot să mai râd să nu mai știu de generația mea ticăloasă și de ticălosul ce sunt