Eminescu

te-mbrățișez cu sufletul,Mihai, și rănile-ți din arderea măreață le simt în inimă ca niște flori deschise-n fiecare dimineață. Arald și tu și eu suntem totuna, Zamolxe,Kamadeva,sunt cu noi, pe Brhma îl slăvim c-atât e sfânt, Cuvântul ce ne leagă pe-amândoi. în Veșnicie nu fi trist, cu-aceleași tare lumea se petrece într-un vârtej necontenit... planeta e bolnavă, nimeni n-o-nțelege. aceleași racile, doar că exacerbate, rod temeliile acestei lumi cum au făcut de la-nceputuri... mai mult ca ieri, otrepele-s pe culmi. mai mult ca ieri, poeții par nebuni, din ce în ce mai rari, că nu se poate un loc să aibe, prea mulți impostori în umbră pun trăirile curate. .............................. cum creierul ți-a fost mâncat de câini, de ce acum m-aș mai mira c-un urecheat cu moacă de orbete, te crede un cadavru-n debara? e ziua-n care ai plecat din trupul efemer în nemurire, obol al morții eu nu dau cuvinte, cum să fii mort, când tu vorbești cu mine?