Atelier Literar

Mi-e dor, mi-e dor, mi-e tare dor, De câmpul reavăn şi anost, Mi-e dor de urma de tractor, Şi de mirosul de compost. Tânjesc după-un sublim odor, (Al sărmăluţelor de post), Nu după damful de

Am pus timpul la păstrare într-un sertar cu hârtii vechi, răspunsurile nerostite și două baterii descărcate. Am fost prea ocupați să alergăm după lucruri, să construim ziduri mai înalte și mai

Azi, În acest azi care mereu Devine ieri când ceea ce sunt Nu mai sunt eu... Azi, M-am întors la gura izvorului Și am băut din apa timpului Ce cândva l-am petrecut. Azi, Am tras de butoaie pline

Printre lievezi foșnește pasul desfrunzit Tiptil coboară doamna toamnă spre câmpie Cu rochii lungi de vânt și galben ruginit Lasă în urmă, trena lungă, poezie Umbrela-și poartă dintr-un nor

Se aude trenul timpului. Oare oprește în gara neconstruită, o mică gară fără așteptări, zugrăvită în culorile vieții, cu niște călători anoști? Toți suntem călători în drumul lui, fie că vrem sau

îmi curge odată cu sângele dorul de tine hemoragie de tristețe cuie înfipte în palmele vieții am plecat spre ieri am uitat de azi am pierdut un mâine doar tu îmi spui că rămâne o străvezie

cineva se trezeşte, aici fermecată de prea mult timp de o mamă îngheţată, de un mire spân îşi face o dezlegare (iubirea dăruită ei, curată, flori în păr) dintr-un vis al iernii sale aşteptată, să

Apasă țărâna cu căușul palmei și vei afla ce poți alege: Patria sau moartea, a spus monumentul și a fost moartea. Mărul sau Edenul, a spus femeia și a fost pământul. Crucea sau sabia, a spus

în fiecare zi caut alternative imanente la mizeria umană și mă trezesc făcând ceai sau deschizând cutia de scrisori de la parter tremurul degetelor mele anunță seisme și mă așez sub grinda de la

Te plimbi pe o stradă pustie, Dar drumul nu duce unde îți doreai, e axiomă. Îmi sufoci inima, te pot numi anemie, Stau și plâng după o fantomă. Pierduți printre vorbe ce dor până la os, Lacrimi

Mergi printre oameni, tăcut și firesc, Nu cere lumii vreun semn de mărire, Căci binele dat, chiar de-i neînțeles, Se-așază în timp ca o taină-n trăire. Nu-ți face din vorbe un mare cuvânt,

Mintea mea, un coș de semințe răsturnate de păsări. Le las în pernă, atacuri de panică înghesuite în puful de gâscă. Când mă trezesc: o autostradă, un turn de control la aritmii, mașini, o sută de

umblau, desculțe, prin trupul meu versuri înstrăinate pe vremea aceea pariam pe mâna scepticului și mi-era frică, nu știam nimic despre foșnet foșnetul insuportabil al visului obișnuiți să-l urcăm pe

Am fost fiu rătăcitor. M-am luat la trântă cu îngerii și cu sfinții, iar Tu, Doamne, erai prea departe. M-am târât apoi spre firimiturile de sub masă, întinzându-mi sufletul după o

În dansul frunzelor e Dumnezeu În răsăritul soarelui e Dumnezeu Albastrul apelor e Dumnezeu În ciripitul păsării e Dumnezeu În toaca ce răsună-n sat e Dumnezeu În clopotul ce bate orb e Dumnezeu În

Spunem că iubim ploaia, Dar ne-adăpostim când dă să cadă, Spunem că soarele iubim, Dar când ieșim, de el ne ferim. De ce fugim de ce iubim? Poate că ne este teamă Că iubirea lasă rană, Că ce-i

Nici nu mai știu dacă de frunze-i vorba ori despre mine - desfrunzit un pic. Mai fuge-o vară, și-i mai rece ciorba, și parcă-n douăzeci de scânduri mă despic. Nu-mi cresc izvoare-n ochi și nici nu

între pãmânt şi cer apã luminã cãldurã rodire sămânță de univers ruptă din alt univers și tot așa până la neantizare

Și totuși, timpul nu există Decât cât lumina ce-l poartă! În întuneric, timpul dispare Ca umbra celui care intră Trecând printr-o poartă. Este energie transformată În materia ce își ascunde în

Ai pus în glasul tău onorul destinului din neamul strămoșesc. Pe urma-ți, scriem cu destinul:,,te iubesc." Ai pus în sufletul pământului de har tot ce-ai primit din cerul din Cuvânt. Veghezi, din