Întunericul fermenteazã ca un mãr putred
şi se topeşte
scurgându-se
printre degetele timpului.
Luminã bolnavã
spulberã corabia
de aburi şi iluzii
a nopţii.
Vise cu tivuri destrãmate
se
pe care şi groapa marianelor ar fi invidioasã
încerc sã-mi ridic pleoapele
deşi capul mi se turteşte de presiunea absurdã
a celor câteva oceane aflate deasupra
unele cel puţin îngheţate
pe cât de
fotografiile mele cu tine sunt contur de penumbră
fulgurații în cer deschis
le port cu mine sub umbrele prelungi
rostogolindu-se pe drum de sare
când vântul îngână arii transparente
au culorile
Când vin umbrele,
nu bat la ușă.
Ies direct
din gânduri.
Inimile închid tot,
iubirea rămâne
acolo unde nu ajunge nimeni.
Copacii răstoarnă cerul în rădăcini,
iar sub pleoapa pământului
clocesc
între noi doi e o poveste nespusă
secrete pe care le strângem
în vele prizoniere în nisip
ne-am văzut mereu fugitiv
pe rouă de sunete
sau în amurg solitar
răsfrânt pe ape ascunse
nu te mai știu
și am
am obosit
să-mi număr pașii
pe un pământ strâmb
unde adevărul se spune în șoaptă, cu capul plecat,
iar minciuna defilează
unde poeții sunt catalogați ciudați
fiindcă spun lucrurilor pe nume
unde
Când trag cerul mai aproape de mine
Solzii lui îmi intră pe sub unghii
Și mă dor degetele cu care
Scormonesc prin el
Ca prin ruine.
Este ca și cum aș lovi într-un munte
Pentru a-l muta în cealaltă
Pe tâmpla drumului, praful e mut...
Cu camionul acela mare, Bucegi,
tata mă lua prin păduri,
acolo unde copacii cădeau
ca niște întrebări grele.
Urcam cu el,
iar inima mea bătea mai
serile se-nchid ca niște porți grele
după care nu poți să vezi
mai departe de lacăt
uneori anotimpurile greșesc ordinea
alteori sensul
și te pomenești ca un intrus înlăuntru
de-acum cine îți va
pe alții ai reușit să-i izbești cu tâmpla de stele, fericire;
pe mine, doar m-ai ridicat vreo cinci degete,
și asta pe vârfuri, când priveam la silueta celei plecate,
până s-a făcut umbră pe
Marele,
înaltul
gând
care mã curge -
ce ţãrm
îmi întinde
dincolo de ochii tãi?
Albul,
adâncul,
cuvânt
care mã reflectã -
ce oglindã
îmi aşterne
dincolo de tãcerea ta?
Eonicul,
sfericul
cântec
care
te-am întrebat de ce Dumnezeu a făcut doar atât
şi depărtări
şi-am rămas în dragostea de-acelaşi adânc
ca timpul într-o explozie
prins de-o mână
de-un genunchi.
aruncați pastelurile, odele, rondelurile
jurnalele și lacrimile voastre
voi
îndrăgostiții second hand
haideți în închisoarea mea pentru un brainstorming
adunăm cele mai mișto chestii și le măsurăm cu
și mă întreb mereu cine ești
pudră rece de lună
sau antracit pe ochii dimineții
te regăsesc întotdeauna îndoliat
cu respirația închisă în tăcere
te conturez cu fir de aur
pe pagini eflorescente
și
Zburai spre neştiut,
subţire ca o întrebare.
O razã
ascuţitã
te-a rupt
din sus,
din mai sus,
din şi mai sus,
iar verticala s-a smuls
din tine.
Strigãtul tãu
a provocat o fisurã în
dorul e în nisipul pe care îl strângi sub pași
febră albă topind marasme
norii din calea zborului cuprins de orizont
lumina mea și a serilor unduitoare
visul ubicuu al pământului
orga născând
Este un om care a învățat devreme
că tăcerea nu e gol,
ci o încăpere în care lumina
se așază altfel.
Scrie ca și cum ar strânge
cioburi de timp
de pe podeaua unei zile
care nu s-a terminat
Eu sunt acel nimeni
Pe care nimeni nu-l știe.
Un dinainte al unui alt dinainte
De care nimeni nu-și mai aduce aminte.
Partea care în mine
Asemenea mie
Nu rămâne.
Acel eu în care îmi imaginez
Că
Cad secunde din cer
ca frunzele toamnei.
Mi se scurg printre degete.
Ce curge?
Timpul sau lutul?
Sau eu printre ele?
Mâinile mele
sunt cuiburi sparte.
Lutul
e locul cald unde timpul