Atelier Literar

Întunericul fermenteazã ca un mãr putred şi se topeşte scurgându-se printre degetele timpului. Luminã bolnavã spulberã corabia de aburi şi iluzii a nopţii. Vise cu tivuri destrãmate se

pe care şi groapa marianelor ar fi invidioasã încerc sã-mi ridic pleoapele deşi capul mi se turteşte de presiunea absurdã a celor câteva oceane aflate deasupra unele cel puţin îngheţate pe cât de

fotografiile mele cu tine sunt contur de penumbră fulgurații în cer deschis le port cu mine sub umbrele prelungi rostogolindu-se pe drum de sare când vântul îngână arii transparente au culorile

Când vin umbrele, nu bat la ușă. Ies direct din gânduri. Inimile închid tot, iubirea rămâne acolo unde nu ajunge nimeni. Copacii răstoarnă cerul în rădăcini, iar sub pleoapa pământului clocesc

între noi doi e o poveste nespusă secrete pe care le strângem în vele prizoniere în nisip ne-am văzut mereu fugitiv pe rouă de sunete sau în amurg solitar răsfrânt pe ape ascunse nu te mai știu și am

dragostea e inima pe care o strâng în pumn să crape să mă mânjesc cu ea.

am obosit să-mi număr pașii pe un pământ strâmb unde adevărul se spune în șoaptă, cu capul plecat, iar minciuna defilează unde poeții sunt catalogați ciudați fiindcă spun lucrurilor pe nume unde

Când trag cerul mai aproape de mine Solzii lui îmi intră pe sub unghii Și mă dor degetele cu care Scormonesc prin el Ca prin ruine. Este ca și cum aș lovi într-un munte Pentru a-l muta în cealaltă

Pe tâmpla drumului, praful e mut... Cu camionul acela mare, Bucegi, tata mă lua prin păduri, acolo unde copacii cădeau ca niște întrebări grele. Urcam cu el, iar inima mea bătea mai

serile se-nchid ca niște porți grele după care nu poți să vezi mai departe de lacăt uneori anotimpurile greșesc ordinea alteori sensul și te pomenești ca un intrus înlăuntru de-acum cine îți va

Marele, înaltul gând care mã curge - ce ţãrm îmi întinde dincolo de ochii tãi? Albul, adâncul, cuvânt care mã reflectã - ce oglindã îmi aşterne dincolo de tãcerea ta? Eonicul, sfericul cântec care

te-am întrebat de ce Dumnezeu a făcut doar atât şi depărtări şi-am rămas în dragostea de-acelaşi adânc ca timpul într-o explozie prins de-o mână de-un genunchi.

aruncați pastelurile, odele, rondelurile jurnalele și lacrimile voastre voi îndrăgostiții second hand haideți în închisoarea mea pentru un brainstorming adunăm cele mai mișto chestii și le măsurăm cu

și mă întreb mereu cine ești pudră rece de lună sau antracit pe ochii dimineții te regăsesc întotdeauna îndoliat cu respirația închisă în tăcere te conturez cu fir de aur pe pagini eflorescente și

Zburai spre neştiut, subţire ca o întrebare. O razã ascuţitã te-a rupt din sus, din mai sus, din şi mai sus, iar verticala s-a smuls din tine. Strigãtul tãu a provocat o fisurã în

dorul e în nisipul pe care îl strângi sub pași febră albă topind marasme norii din calea zborului cuprins de orizont lumina mea și a serilor unduitoare visul ubicuu al pământului orga născând

Este un om care a învățat devreme că tăcerea nu e gol, ci o încăpere în care lumina se așază altfel. Scrie ca și cum ar strânge cioburi de timp de pe podeaua unei zile care nu s-a terminat

Eu sunt acel nimeni Pe care nimeni nu-l știe. Un dinainte al unui alt dinainte De care nimeni nu-și mai aduce aminte. Partea care în mine Asemenea mie Nu rămâne. Acel eu în care îmi imaginez Că

Cad secunde din cer ca frunzele toamnei. Mi se scurg printre degete. Ce curge? Timpul sau lutul? Sau eu printre ele? Mâinile mele sunt cuiburi sparte. Lutul e locul cald unde timpul